Între Datorie și Fericire: Povestea Unei Găzduiri Care A Schimbat Totul

— Nu pot să cred că ai decis asta fără să mă întrebi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Vlad își lăsa privirea în farfurie. Era o seară obișnuită de marți, dar cuvintele lui mi-au tăiat respirația: „Irina vine să stea cu noi. Are nevoie de ajutor, e singură în București.”

Am simțit cum pereții bucătăriei se strâng în jurul meu. Irina, verișoara lui Vlad, era mereu prezentată ca fata cuminte de la țară, cu vise mari și resurse puține. Dar eu știam că nu e chiar așa. O văzusem la nunta noastră: râdea zgomotos, făcea glume nepotrivite și părea să nu aibă niciun respect pentru reguli. Dar Vlad nu voia să audă nimic rău despre ea.

— E doar pentru câteva luni, mi-a spus el, încercând să mă liniștească. Dar eu știam că „câteva luni” pot deveni ani.

În noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la toate: la liniștea casei noastre, la momentele de intimitate pe care le aveam rar și la spațiul meu mic de refugiu — balconul unde citeam dimineața. Cum va fi să împart totul cu o adolescentă necunoscută? Dar mai ales, cum va fi să mă simt oaspete în propria mea casă?

Irina a venit într-o duminică ploioasă, cu două valize mari și un zâmbet larg. — Sărut-mâna, mătușă Madalina! a spus ea vesel, deși nu eram mătușa ei. Vlad i-a arătat camera de oaspeți, iar eu am încercat să-mi ascund neliniștea sub un zâmbet politicos.

Primele zile au trecut greu. Irina vorbea tare la telefon cu prietenele ei din Botoșani, asculta muzică la maxim și lăsa vasele nespălate în chiuvetă. Vlad îi lua mereu apărarea: — Las-o, e tânără, trebuie să se adapteze. Dar eu simțeam cum fiecare gest al ei îmi invadează spațiul personal.

Într-o seară, când am ajuns acasă după o zi lungă la serviciu, am găsit-o pe Irina întinsă pe canapea, cu picioarele pe masă și laptopul deschis. — Ai ceva împotrivă dacă chem câțiva colegi la noi vineri? m-a întrebat fără să ridice privirea din ecran.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. — Ba da, am! Nu suntem cămin studențesc aici! Vlad a intervenit imediat: — Madalina, nu fi așa rigidă… E important pentru ea să-și facă prieteni.

În acea noapte am plâns în baie. M-am întrebat când am devenit străină în propria mea casă. De ce trebuia mereu să fiu eu cea care cedează? De ce nu conta părerea mea?

Lunile au trecut și Irina nu dădea semne că ar vrea să plece. Începuse să-și aducă hainele în dulapul nostru, să folosească produsele mele de îngrijire fără să întrebe și chiar să-i spună lui Vlad bancuri despre mine. — Mătușa Madalina e cam tipicară, nu-i așa? râdea ea într-o seară la cină.

Vlad râdea și el, iar eu simțeam cum ceva se rupe între noi. Într-o zi am găsit-o pe Irina răscolind prin sertarele mele. — Caut un pix! a spus ea senin. Atunci am izbucnit:

— Irina, te rog frumos să nu mai umbli prin lucrurile mele! Ai camera ta, ai spațiul tău!

A izbucnit în plâns și a fugit în cameră. Vlad m-a privit cu reproș: — Chiar trebuia să fii atât de dură?

În acea seară am avut prima ceartă adevărată cu Vlad de când ne-am căsătorit. — Nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! Nu mai e casa mea! Nu mai e viața mea!

— Ești egoistă! mi-a strigat el. Familia trebuie ajutată!

— Dar eu cine sunt? Eu nu sunt familie?

A urmat o tăcere grea zile întregi. Irina încerca să fie mai atentă, dar tensiunea plutea în aer. Într-o dimineață am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Îmi pare rău că v-am deranjat. O să încerc să găsesc altceva.”

Vlad a fost furios pe mine: — Ai reușit! Ai alungat-o!

Dar eu nu mai puteam trăi cu sentimentul că nu contez. Am început să merg la terapie și am realizat cât de mult m-am pierdut pe mine încercând să mulțumesc pe toată lumea.

Irina s-a mutat după două săptămâni. Casa a redevenit liniștită, dar relația mea cu Vlad era plină de fisuri. Am început să vorbim despre limite, despre nevoile fiecăruia și despre cât de ușor poți sacrifica fericirea personală din dorința de a nu supăra familia.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: câte femei ca mine trăiesc cu sentimentul că trebuie mereu să cedeze? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să nu fim considerate egoiste? Poate că uneori curajul adevărat este să spui „ajunge”, chiar dacă toți ceilalți te judecă.