Între două lumi: Povestea unei nurori în România de azi

— Nu, Victoria, nu ai înțeles! Băiatul meu nu va sta acasă să spele vasele cât timp tu te plimbi pe la birou!
Vocea Elenei răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei pe care nici nu apucasem să o gust. M-am oprit din frecatul ceștilor, cu mâinile ude și inima bătând nebunește. M-am uitat la ea, încercând să-mi păstrez calmul.
— Bună dimineața, Elena, i-am spus, încercând să par mai sigură decât mă simțeam.
— Nu-mi spune bună dimineața! Ai distrus tot ce am construit eu în casa asta!

M-am uitat spre ușa dormitorului, sperând ca Vlad să audă și să vină să mă salveze. Dar știam că nu va veni. De fiecare dată când mama lui venea în vizită, el găsea un motiv să plece la cumpărături sau să se ascundă după laptop.

Am inspirat adânc.
— Elena, Vlad nu stă acasă. Lucrează remote, la fel ca mine. Împărțim treburile pentru că așa e normal…
— Normal? Normal după cine? După moda asta nouă? Pe vremea mea, bărbatul aducea banii în casă și femeia avea grijă de copii și de gospodărie!

Mi-am mușcat buza. Aveam chef să-i spun că și eu aduc bani în casă, că am muncit din greu să ajung project manager la firma aia de IT, că Vlad nu e mai puțin bărbat dacă gătește sau schimbă scutece. Dar cuvintele mi se blocau în gât.

— Și ce-o să zică lumea? Să-l vadă pe Vlad împingând căruciorul prin parc? Să știe toți că tu ești șefa și el… el ce e?

Am simțit cum mă înroșesc. M-am gândit la mama mea, care m-a crescut singură după ce tata a plecat în Italia. Ea m-a învățat să nu depind de nimeni, să lupt pentru visurile mele. Dar aici, în casa asta mică din Drumul Taberei, visurile mele păreau niște mofturi copilărești.

— Lumea oricum vorbește, Elena. Important e ce vrem noi…
— Nu! Important e ce e bine pentru familie! Și familia nu se conduce după reguli inventate la televizor!

A izbucnit în plâns și s-a prăbușit pe scaunul de lângă masă. Am simțit un val de vinovăție. Poate chiar îi distrugeam lumea. Poate Vlad ar fi fost mai fericit dacă ar fi avut o soție „adevărată”, ca pe vremuri.

În seara aceea, după ce Elena a plecat trântind ușa, Vlad a venit lângă mine pe canapea.
— Îmi pare rău pentru mama… Știi cum e ea…
— Vlad, nu mai pot. M-am săturat să fiu mereu vinovată că vreau altceva de la viață. Că nu vreau să fiu doar „nevasta lui Vlad”.
El m-a luat de mână.
— Și eu mă simt prins la mijloc. Între tine și ea… Între ce vreau eu și ce vrea familia mea de la mine…

Am stat mult timp în tăcere. În mintea mea se derulau toate certurile noastre din ultimul an: despre cine duce gunoiul, cine stă cu copilul când e bolnav, cine gătește duminica. Toate păreau banale, dar fiecare era o bătălie pentru identitate, pentru dreptul de a fi cine suntem cu adevărat.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la mama: „Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine trebuie să fii.” Am plâns în baie ca un copil.

În weekend am mers la țară la părinții lui Vlad. Elena ne aștepta pe prispă cu brațele încrucișate.
— Voi nu mă ascultați deloc! O să ajungeți ca vecinii de peste drum: ea plecată prin Germania, el bea toată ziua!
Tata-socru, domnul Ion, a ieșit din grădină cu mâinile murdare de pământ.
— Las-o, femeie! Copiii știu ei mai bine ce au de făcut.
Elena s-a uitat la el ca la un trădător.
— Tu taci! Dacă nu eram eu, nici acum n-ai fi avut casă!

Vlad a încercat să schimbe subiectul.
— Mama, hai să mâncăm ceva.
Dar Elena nu s-a lăsat.
— Victoria, tu chiar nu vezi că-l schimbi pe băiatul meu? Era altfel înainte să te cunoască!

Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Poate că era timpul să se schimbe… Poate că și eu m-am schimbat.

Seara am ieșit pe bancă cu Vlad.
— Nu vreau să-ți pierzi familia din cauza mea…
El m-a privit lung.
— Familia mea ești tu acum.

Dar lucrurile nu s-au liniștit. Elena a început să-i sune rudele și să le spună cât de „nenorocită” sunt eu. M-a sunat mătușa Lenuța:
— Fata mamii, ai grijă! Să nu-l pierzi pe Vlad!

La serviciu eram tot mai obosită. Colegii mă întrebau dacă sunt bine.
— E greu cu soacra… am spus într-o zi la pauza de cafea.
O colegă a râs amar:
— Bine ai venit în club!

Într-o seară am cedat nervos. Am început să țip la Vlad:
— De ce nu-i spui odată adevărul? Că nu vrei să fii ca taică-tău! Că vrei altceva!
El a izbucnit:
— Pentru că mi-e frică! Mi-e frică s-o dezamăgesc!

Atunci am înțeles: nu eram doar eu prizoniera prejudecăților Elenei. Și Vlad era captiv acolo.

Au trecut luni până când Elena a început să accepte că viața noastră nu va fi ca a ei. A venit într-o zi cu o plăcintă caldă și mi-a spus încet:
— Poate că n-ai distrus tot… Poate doar ai schimbat ceva.

Nu știu dacă vreodată va fi pace deplină între noi. Dar am învățat că uneori trebuie să-ți aperi dreptul la fericire chiar și împotriva celor dragi.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câți bărbați se tem să fie ei înșiși din cauza așteptărilor familiei? Voi cum ați proceda?