Între rădăcini și aripi: povestea unei grădini și a unei familii

— Nu înțeleg de ce trebuie să ne chinuim în fiecare primăvară, Irina! De ce nu putem să punem doar gazon, să stăm liniștiți la o bere, ca oamenii normali? Doru mă privea cu ochii lui cenușii, obosiți, iar vocea îi tremura ușor, între exasperare și rugăminte.

Mâinile îmi erau pline de pământ, iar unghiile negre de la săpatul răsadului de roșii. M-am oprit din lucru, cu sapa sprijinită în pământ, și l-am privit lung. În spatele lui, casa noastră mică din marginea Bacăului părea și mai mică sub norii grei de aprilie.

— Doru, nu e vorba doar de legume. E despre mama. Despre tata. Despre cum am crescut eu aici. Nu pot să las totul să se piardă. Dacă nu punem nimic, ce rost mai are curtea asta?

El a oftat adânc și a dat din cap a neputință.

— Irina, tu nu vezi că nu mai avem timp? Eu vin rupt de la muncă, tu alergi toată ziua după copii… Sâmbetele astea cu sapa în mână ne mănâncă viața. Uite la vecinii noștri: au pus gazon, au hamac, râd toată ziua.

M-am simțit ca și cum mi-ar fi tras cineva pământul de sub picioare. Am vrut să-i spun că nu înțelege, că nu e vorba doar despre muncă, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. În loc să răspund, am început să smulg buruienile cu furie.

În seara aceea, după ce copiii au adormit, am stat pe marginea patului și am privit pe fereastră la grădina întunecată. Mi-am amintit de bunica mea, cum mă învăța să plantez ceapa cu vârful în sus și cum râdea când mă murdăream pe față cu pământ. Mi-am amintit de tata, care venea acasă cu mâinile crăpate și spunea mereu: „Nu planta prea mult. Știu că n-o să mă lași singur. Conștiința nu te lasă să fii leneșă.”

A doua zi dimineață, Doru a venit la mine cu două cafele aburinde.

— Hai să facem o înțelegere. Punem doar jumătate din grădină cu legume. Restul îl lăsăm liber sau punem gazon. Ce zici?

L-am privit lung. Era prima dată când făcea un pas spre mine în povestea asta. Am simțit un nod în gât.

— Bine… Dar vreau să-i implicăm și pe copii. Să știe și ei cum miroase pământul după ploaie.

El a zâmbit ușurat.

— Promit că nu fug la bere cu vecinii până nu terminăm rândurile de roșii!

Am râs amândoi, dar râsul meu era amar. Știam că nu e doar despre compromisuri. Era despre frica mea că dacă renunț la grădină, renunț la cine sunt.

În următoarele săptămâni, am lucrat împreună. Copiii au plantat morcovi strâmbi și au făcut noroi pe hainele noi. Doru s-a plâns că-l dor șalele, dar l-am surprins într-o seară mirosind busuiocul proaspăt plantat.

Totuși, tensiunile nu dispăruseră. Într-o duminică după-amiază, când ploaia bătea în geamuri și noi stăteam la masă cu borșul aburind între noi, Doru a izbucnit din nou:

— Irina, tu chiar crezi că dacă nu mai avem grădină o să uităm cine suntem? Că o să ne pierdem rădăcinile?

Am lăsat lingura jos și am simțit lacrimile aproape.

— Nu știu… Dar mi-e frică. Mi-e frică să nu devin ca toți ceilalți: obosită, fără chef, fără sens… Grădina asta mă ține vie. Mă ține legată de ai mei.

El a tăcut mult timp. Copiii se jucau sub masă cu pisica. În cele din urmă, Doru a spus încet:

— Poate că ai dreptate… Dar vreau să fim vii împreună, nu fiecare în lumea lui.

În vara aceea am avut cele mai dulci roșii din viața mea. Am făcut zacuscă împreună cu copiii și am râs când Doru a ars prima tavă de vinete. Dar am pus și gazon pe jumătate din curte și am stat uneori la soare fără nicio grijă.

Totuși, în fiecare toamnă când strâng ultimele roade, mă întreb dacă nu cumva trag prea tare de trecutul meu. Dacă nu cumva îi cer lui Doru și copiilor mei să poarte o povară care nu e a lor.

Poate că rădăcinile sunt bune doar dacă ne dau aripi. Sau poate că uneori trebuie să lăsăm pământul să se odihnească…

Voi ce credeți? Cum găsiți echilibrul între tradiție și nevoia de a trăi mai ușor? Oare chiar putem fi fericiți fără să ne uităm rădăcinile?