„Maria, te nu vezi că nu mai pot?” – O mamă singură cu trei copii în România de azi

— Maria, iar ai întârziat! Șeful meu, domnul Popescu, își ridică sprâncenele peste ochelari, privindu-mă cu o răceală care mă face să tremur. Îmi strâng geanta la piept și încerc să-mi găsesc cuvintele, dar în minte îmi răsună doar vocea lui Vlad, băiatul meu cel mare: „Mami, nu pleca iar așa devreme…”

— Îmi pare rău, domnule Popescu. Am avut o problemă cu copiii…

— Mereu ai probleme, Maria. Știi că nu pot ține locul tău la nesfârșit. Dacă nu te poți organiza…

Nu mai aud restul. În urechi îmi bubuie doar gândul că, dacă pierd acest job, nu știu cum o să mai plătesc chiria. Ies din birou cu ochii în lacrimi și mă sprijin de perete. Îmi sună telefonul: e mama.

— Da, mamă?

— Maria, nu pot veni nici azi. Am treabă la piață și apoi mă văd cu doamna Lungu la cafea. Să nu te bazezi pe mine.

Înghit în sec. De când a murit Mihai, soțul meu, mama a devenit tot mai distantă. Parcă moartea lui a rupt și firul dintre noi două. Nu vrea să stea cu copiii nici măcar două ore pe săptămână. „Eu mi-am crescut copiii, acum e rândul tău”, îmi spune mereu.

Ajung acasă seara târziu. Vlad stă pe canapea cu ochii în telefon, Mara plânge pentru că nu găsește păpușa preferată, iar Radu, cel mic, a adormit pe jos cu o carte de colorat sub cap.

— Mami, mi-e foame! — strigă Mara.

Deschid frigiderul: două ouă, un rest de brânză și niște roșii vechi. Fac omletă și încerc să le zâmbesc copiilor, dar simt cum mă prăbușesc pe dinăuntru. În timp ce le pun farfuriile pe masă, Vlad oftează:

— De ce nu vine bunica niciodată? Toți colegii mei stau cu bunicii după școală…

Nu știu ce să-i răspund. Mă simt vinovată că nu pot fi și mamă, și tată, și bunică pentru ei. Când îi culc, Radu mă apucă de mână:

— Mami, tu o să pleci și mâine dimineață?

Îl strâng la piept și îi promit că o să încerc să stau mai mult acasă. Dar știu că mint.

Noaptea nu pot dormi. Mă gândesc la Mihai — la cum râdea când ne certam pe prostii, la cum îi ținea pe copii în brațe când adormeau toți trei grămadă peste el. Îl visez uneori spunându-mi: „Maria, ai să reușești. Nu te lăsa.” Dar dimineața mă trezesc tot singură.

La școală, Vlad a început să lipsească tot mai des. Diriginta m-a sunat:

— Doamnă Ionescu, Vlad e retras, nu vorbește cu nimeni. E tot timpul obosit. Ce se întâmplă acasă?

Am vrut să-i spun adevărul: că Vlad are grijă de frații lui când eu sunt la muncă; că Mara plânge după mine; că Radu se trezește noaptea strigând „tati”; că eu nu mai știu cine sunt fără Mihai. Dar am tăcut.

Într-o sâmbătă dimineața, am încercat să vorbesc cu mama din nou.

— Mamă, te rog… Nu mai pot singură. Copiii au nevoie de tine. Eu am nevoie de tine.

Ea s-a uitat la mine ca la un străin.

— Maria, eu am muncit toată viața pentru tine și fratele tău. Acum vreau să trăiesc și eu puțin pentru mine. Nu sunt dădacă.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit din apartamentul ei fără să mă uit înapoi.

În acea seară, Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Mami… știi că nu e vina ta, nu?

L-am privit uimită.

— Ce nu e vina mea?

— Că tata a murit… Că bunica nu vrea să ne vadă… Că tu plângi noaptea…

Am izbucnit în plâns și l-am strâns tare la piept.

— Vlad, tu ești copilul meu. Nu trebuie să porți greutatea asta.

Dar știam că deja o poartă.

Într-o zi de luni, când am ajuns la serviciu, domnul Popescu m-a chemat din nou în birou.

— Maria, trebuie să-ți spun ceva… Firma face restructurări. Din păcate, va trebui să renunțăm la tine.

Am simțit că mi se taie picioarele. Am ieșit pe hol și am început să plâng în hohote. Nu știam ce o să facem fără salariul meu.

Seara le-am spus copiilor adevărul.

— O să găsim o soluție — am încercat să-i liniștesc — dar va trebui să fim uniți.

Vlad s-a ridicat brusc:

— Eu pot să mă angajez după școală! Pot livra pizza sau ceva…

— Nu! — am spus hotărât — Tu trebuie să fii copil!

Dar el m-a privit cu ochii lui mari și obosiți:

— Dar dacă tu nu mai poți?

În acea noapte am stat pe balcon și am privit luminile orașului. M-am gândit la toate femeile ca mine — mame singure care încearcă să țină lumea întreagă pe umeri fără niciun ajutor. La cât de greu e când familia ta cea mai apropiată îți întoarce spatele exact când ai cea mai mare nevoie.

Oare cât poate duce un om? Cât timp poți merge înainte când simți că toți trag de tine și nimeni nu te sprijină? Voi ce ați face în locul meu?