Tatăl socru care ne-a dat viața peste cap

— Nu pot să cred, iar a terminat tot laptele! am izbucnit, uitându-mă la frigiderul gol, cu mâinile în șolduri. Era a treia oară săptămâna asta când tata socru, domnul Ilie, ne vizita fără să anunțe și lăsa în urmă rafturi goale și o liniște apăsătoare.

— Livia, te rog, încearcă să înțelegi… e tatăl meu, mi-a spus Vlad, soțul meu, cu voce joasă, evitându-mi privirea.

— Vlad, nu e vorba doar de lapte! E vorba de tot: mâncarea, spațiul nostru, liniștea noastră. Nu mai pot! am răspuns eu, simțind cum mi se strânge stomacul de nervi și neputință.

M-am așezat la masa din bucătărie, privind pe geam la ploaia care bătea în sticlă. Îmi aminteam primele luni după nuntă, când totul părea perfect. Vlad era atent, eu eram fericită, iar vizitele rare ale socrilor erau chiar plăcute. Dar după ce mama lui Vlad s-a stins, domnul Ilie a început să vină tot mai des. La început am crezut că e doar dorul de familie. Dar cu timpul, vizitele s-au transformat în adevărate invazii: venea dimineața devreme și pleca târziu în noapte, mânca tot ce găsea prin frigider și nu se sfia să comenteze despre curățenie sau despre ce găteam.

— Livia, nu te supăra pe tata… E singur acum. Știi cât de greu îi e fără mama, încerca Vlad să mă liniștească seara, când ne băgam în pat.

— Știu, dar și nouă ne e greu! Nu mai avem intimitate deloc. Azi dimineață am ieșit din baie și m-am trezit cu el pe hol! Nu vreau să trăiesc așa…

Vlad oftează. Știam că e prins la mijloc. Îl iubea pe tatăl lui, dar și pe mine. Dar eu simțeam că mă sufoc. În fiecare zi găseam urme ale trecerii lui Ilie: farfurii nespălate, firimituri pe masă, borcane goale de zacuscă. Odată am găsit chiar și o pungă de semințe ascunsă sub pernă în sufragerie.

Într-o sâmbătă dimineață, când am intrat în bucătărie să fac cafeaua, l-am găsit pe Ilie cu capul în frigider.

— Bună dimineața, Livia! Ai făcut tu plăcinta asta cu mere? E grozavă! a spus el cu gura plină.

— Bună dimineața… Da, am făcut-o aseară pentru musafiri. Dar văd că nu mai e nimic din ea…

A râs zgomotos.

— Eh, las’ că mai faci tu! Ești gospodină bună!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am ieșit din bucătărie fără să spun nimic. Vlad m-a urmat.

— Trebuie să vorbim serios cu el. Nu mai pot așa! i-am spus printre dinți.

— O să-i spun eu ceva… dar nu vreau să-l rănesc. E bătrân și sensibil acum…

— Și eu? Eu nu contez?

A doua zi am încercat să discutăm cu Ilie. Vlad a început timid:

— Tată… poate ar fi bine să ne anunți înainte să vii. Și… poate să nu mai vii chiar zilnic…

Ilie s-a uitat la noi ca și cum i-am fi spus că nu-l mai iubim.

— Voi mă dați afară? După ce v-am crescut? După ce am muncit o viață pentru voi?

M-am simțit vinovată instantaneu. Dar nu era corect. Aveam nevoie de spațiul nostru.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Vlad era tăcut, eu plângeam în baie ca să nu mă vadă nimeni. Mă simțeam prinsă între respectul pentru bătrâni — atât de adânc înrădăcinat în familia noastră — și nevoia mea de liniște și intimitate.

Zilele au trecut greu. Ilie a lipsit două zile, apoi a apărut din nou cu o pungă mare de covrigi și două borcane de murături.

— Să nu vă supărați pe mine… N-am unde să mă duc. Mă simt singur acasă…

Am oftat adânc.

— Domnule Ilie… avem nevoie și noi de timp pentru noi doi. Poate găsim o soluție… Poate veniți doar la prânz duminica? Sau poate vă găsiți un club de pensionari?

A dat din cap trist.

— Nu-i ca acasă la voi nicăieri…

În acea seară am stat mult de vorbă cu Vlad. Am decis să-l ajutăm pe Ilie să-și găsească activități: l-am înscris la un club de șah la Casa de Cultură și i-am făcut abonament la bibliotecă. A fost greu la început — s-a supărat, s-a simțit dat la o parte — dar încet-încet a început să-și facă prieteni noi.

Acum vine doar duminica la masă și uneori aduce el prăjituri sau murături făcute de el. Relația noastră s-a schimbat: încă există tensiuni uneori, dar am învățat să punem limite fără să rănim prea tare.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul nostru la liniște? Oare câți dintre noi trăim cu această vinovăție surdă între generații?