„Bunicule, De ce nu vrei să avem o viață mai bună?” a întrebat Kinsley

„Bunicule, De ce nu vrei să avem o viață mai bună?” a întrebat Kinsley

Acum două luni, Louis era un om asediat de sunetul constant al telefonului său. Fiica lui, Evelina, soțul ei, Grigore, și fetița lor, Kinsley, erau la celălalt capăt al acelor apeluri frecvente. Acestea erau pline de cereri, rugăminți și uneori doar de nevoia de a vorbi. Dar pe măsură ce săptămânile treceau, natura acestor conversații își punea amprenta asupra lui Louis.

Louis, un muncitor pensionat dintr-o fabrică, locuia într-o casă modestă și veche într-o suburbie liniștită a Bucureștiului. Pensia lui era suficientă pentru a se descurca, dar nu suficientă pentru a îndeplini visele fiicei sale și ale familiei ei care locuiau într-un apartament înghesuit într-o parte aglomerată a orașului. Evelina și Grigore se luptau cu finanțele lor de când Grigore și-a pierdut locul de muncă la un atelier auto local. Pandemia le-a lovit familia din plin, iar recuperarea părea un vis îndepărtat.

Într-o seară răcoroasă de noiembrie, în timp ce Louis stătea și privea frunzele căzând din copacii din curtea sa, telefonul a sunat. Era Kinsley. Vocea ei, de obicei plină de exuberanță tinerescă, suna neobișnuit de sumbră.

„Bunicule, de ce nu vrei să avem o viață mai bună?” a întrebat ea.

Louis a fost luat prin surprindere. „Ce vrei să spui, draga mea?”

„Păi, mami și tati au spus că am putea locui într-o casă mai mare și că aș putea avea camera mea dacă ne-ai ajuta. Dar au spus că nu vrei,” a răspuns Kinsley, cu vocea plină de confuzie și tristețe.

Louis a simțit o durere în inimă. Refuzase într-adevăr să co-semneze un împrumut pentru Evelina și Grigore. Creditul lui era bun, dar la vârsta lui, se temea de povara unei datorii care nu era a lui. A încercat să-i explice acest lucru lui Kinsley.

„Kinsley, nu e că nu vreau să ai o viață mai bună. E doar că bunicul e bătrân și trebuie să fiu atent cu banii mei. Nu pot să iau un împrumut mare.”

„Dar nu putem să ne ajutăm reciproc, bunicule? Am putea fi o echipă!” a insistat Kinsley, cu vocea plină de speranță.

Louis a oftat, simțind greutatea cuvintelor ei. „Aș vrea să fie atât de simplu, draga mea. Dar adulții trebuie să se gândească la multe lucruri—cum ar fi cum să ne asigurăm că putem plăti pentru mâncare și medicamente pe măsură ce îmbătrânim.”

Kinsley a fost tăcută pentru un moment. „Cred că înțeleg, bunicule. Doar că mi-aș dori ca lucrurile să fie diferite.”

Apelul s-a încheiat la scurt timp după aceea, dar Louis nu a putut scutura greutatea din inima sa. Știa că decizia lui era practică, dar îl durea să creadă că nepoata lui credea că nu îi pasă de bunăstarea lor.

Săptămânile au trecut și apelurile de la Evelina și Grigore au devenit mai rare. Reușiseră să găsească un împrumut mai mic care acoperea doar necesitățile de bază, nu casa visurilor pe care Kinsley o dorea. Tensiunea din vocile lor era evidentă de fiecare dată când vorbeau. Se descurcau, supraviețuiau, dar nu prosperau.

Pe măsură ce iarna s-a instalat, Louis stătea lângă fereastra sa, privindu-și curtea acoperită de zăpadă. Lumea de afară părea calmă și liniștită, un contrast puternic cu tumultul pe care îl simțea în interior. Se întreba dacă luase decizia corectă, dacă exista o modalitate de a-i ajuta fără a-și compromite propria siguranță.

Ultimul apel pe care l-a primit în acel an a fost de la Grigore, mulțumindu-i pentru că le trimisese niște bani în plus pentru Crăciun. Era tot ce putea Louis să economisească. Recunoștința din vocea lui Grigore era sinceră, dar purta un ton de resemnare.

Louis știa atunci că unele răni, chiar și cele nevăzute, durează mult timp să se vindece. Și în timp ce privea luminile festive strălucind în curtea vecinului său, nu putea să nu simtă un profund sentiment de pierdere—nu doar pentru ceea ce a fost, ci și pentru ceea ce ar fi putut fi.