„Îngrijirea Mamei, Nu a Mătușii Naomi: O Dilemă de Familie”

Soarele apunea când am parcat în fața casei cochete a mamei mele, Lidia, din suburbia Bucureștiului. La 70 de ani, se lupta cu artrita și primele stadii ale demenței, făcând vizitele mele mai mult decât o datorie familială; erau esențiale. Viața mea, cu un job solicitant și doi adolescenți, era agitată, dar mama avea nevoie de mine.

Când am intrat, mirosul familiar de lavandă și vederea fotografiilor vechi de familie m-au liniștit. Mama era în bucătărie, o cameră care părea să sfideze trecerea timpului, cu dotările sale retro și tapetul floral.

„Cum ți-a fost ziua, mamă?” am întrebat, punând jos cumpărăturile pe care le adusesem.

„Oh, ca de obicei, dragă. Dar mătușa ta Naomi a sunat din nou,” a răspuns ea, cu o voce plină de îngrijorare.

Mătușa Naomi, sora mai mică a mamei, locuia singură în casa lor ancestrală la aproximativ două ore distanță. Recent văduvă, devenea din ce în ce mai insistentă că nu se mai putea descurca singură. Deși avea trei copii adulți – Eric, Bogdan și Cristina – care locuiau în apropiere, ea apela la mine, nepoata ei.

„I-am spus că avem destule pe cap, mamă. Trebuie să vorbească cu copiii ei,” am spus, încercând să-mi ascund frustrarea în timp ce puneam cumpărăturile la loc.

Mama a oftat, „Știu, dragă. Dar știi cum e ea. Nu vrea să-i deranjeze.”

În acea noapte, după ce m-am asigurat că mama doarme confortabil, m-am așezat cu inima grea să o sun pe Naomi. Telefonul a sunat de câteva ori înainte să răspundă.

„Naomi, trebuie să vorbești cu Eric, Bogdan și Cristina. Ei ar trebui să te ajute,” am spus, încercând să-mi păstrez vocea blândă.

„Oh, Laura, nu vreau să fiu o povară pentru ei. Au viețile și familiile lor,” a răspuns Naomi, cu vocea tremurândă.

„Dar și eu am viața mea, Naomi. Trebuie să am grijă de mama și de copiii mei. Nu pot să vin de fiecare dată când apare o problemă,” am explicat, simțindu-mă atât vinovată cât și copleșită.

Conversația s-a încheiat cu Naomi în lacrimi și eu simțindu-mă ca cea mai rea nepoată din lume. Următoarele câteva săptămâni au fost un vârtej de muncă, îngrijirea mamei și apeluri intermitente de la Naomi, fiecare mai disperat decât cel anterior.

Într-o seară, când iarna începea să muște din plin, am primit un apel de la Bogdan. Naomi căzuse și era în spital cu un șold rupt. Vinovăția m-a copleșit. Deși copiii ei locuiau mai aproape, era clar că nu se implicaseră suficient și în concentrarea mea asupra mamei și familiei mele imediate, ignorasem incapacitatea crescândă a lui Naomi.

Am condus până la spital să o văd, coridoarele spitalului răsunându-mi gândurile tulburate. Naomi părea mică și fragilă în patul de spital, un contrast izbitor față de mătușa vibrantă pe care mi-o aminteam din copilărie.

„Îmi pare rău, mătușă Naomi. Ar fi trebuit să fac mai mult,” am spus, ținându-i mâna.

„Nu e vina ta, Laura. Ar fi trebuit să fiu mai insistentă cu copiii,” a șoptit ea înapoi.

Naomi nu s-a recuperat complet niciodată. S-a mutat într-un azil de bătrâni și deși copiii ei o vizitau ocazional, și-a petrecut ultimele luni simțindu-se mai singură ca niciodată. Am vizitat-o când am putut, dar vinovăția nu m-a părăsit niciodată.

Pe drumul spre casă, mi-am dat seama că oricât am încerca să jonglăm cu toate responsabilitățile noastre, uneori scăpăm mingea din mână. Și uneori, cei pe care îi iubim sunt cei care plătesc prețul.