Regrete de Mamă: Cum Am Pierdut Casa și Fiul Meu și-a Pierdut Drumul

Viața mea a fost întotdeauna simplă și plină de iubire. Soțul meu, Mihai, era stâlpul familiei noastre, iar fiul nostru, Andrei, era lumina ochilor noștri. Dar totul s-a schimbat într-o clipă când Mihai a plecat dintre noi. A fost un accident neașteptat, iar durerea pierderii lui a fost copleșitoare.

Am rămas singură cu Andrei și o casă plină de amintiri. Încercam să fiu puternică pentru el, dar adevărul este că eram pierdută. Andrei avea doar 16 ani și avea nevoie de îndrumare, dar eu eram prea prinsă în propria mea durere ca să-i ofer sprijinul de care avea nevoie.

Într-o zi, am primit o ofertă de la un dezvoltator imobiliar care dorea să cumpere casa noastră. „Doamnă Maria, vă oferim o sumă generoasă pentru casa dumneavoastră,” mi-a spus el. „Vă puteți muta într-un apartament mai mic și să începeți o viață nouă.”

Împotriva instinctului meu, am acceptat oferta. Credeam că o schimbare ne va ajuta să ne vindecăm. Dar nu a fost așa. Mutarea a fost un șoc pentru Andrei. „Mamă, de ce ai vândut casa? Era singurul loc unde mă simțeam aproape de tata,” mi-a spus el cu ochii plini de lacrimi.

Am încercat să-i explic că am făcut-o pentru binele nostru, dar el nu a înțeles. A început să petreacă tot mai mult timp afară, cu prieteni pe care nu-i cunoșteam. Încet-încet, Andrei s-a îndepărtat de mine și de tot ce însemna acasă.

Într-o seară, nu s-a mai întors acasă. Am sunat la toți prietenii lui, dar nimeni nu știa unde este. Am mers la poliție, dar mi-au spus că nu pot face nimic decât să aștept. Zilele s-au transformat în săptămâni și apoi în luni. Fiecare zi fără el era un chin.

Acum, mă plimb pe străzile orașului în speranța că îl voi găsi. Îl văd uneori din depărtare, dar când încerc să mă apropii, dispare ca un vis. „Andrei, te rog, întoarce-te acasă,” strig în tăcere.

Regret decizia pe care am luat-o. Am pierdut casa care ne lega de Mihai și, mai important, l-am pierdut pe Andrei. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș face totul diferit. Dar acum sunt lăsată doar cu regrete și cu speranța că într-o zi fiul meu va găsi drumul înapoi spre casă.