După ce am fost externați din spital, părinții mei au spus: „Nu vrem să mai ținem legătura cu voi! Nu vă așteptați la niciun ajutor din partea noastră”

Sunt asistentă medicală autorizată de profesie. În 1995, am început să lucrez la un spital de maternitate din București. Era o slujbă împlinitoare și îmi plăcea să ajut mamele să-și aducă pe lume copiii. După câțiva ani, eu și soțul meu am decis că era momentul să ne întemeiem propria familie. Când am aflat că sunt însărcinată, am fost în culmea fericirii. Sarcina mea decurgea normal și toate testele arătau că fetița noastră era sănătoasă.

Am pregătit totul pentru sosirea ei. Am vopsit camera copilului într-un roz pal, am cumpărat un pătuț și am umplut camera cu jucării de pluș și haine pentru bebeluși. Rudele noastre erau și ele entuziasmate și ne întrebau constant cum merge totul. Părinții mei, în special, păreau încântați de ideea de a deveni bunici pentru prima dată.

Pe măsură ce se apropia data nașterii, am intrat în concediu de maternitate. Totul părea perfect până în ziua în care am intrat în travaliu. Contracțiile au început în mijlocul nopții, iar soțul meu m-a dus de urgență la spitalul unde lucram. Travaliul a fost lung și dificil, dar în cele din urmă, fiica noastră s-a născut. Totuși, ceva nu era în regulă. Nu plângea.

Medicii au luat-o rapid pentru examinare. Inima mi s-a strâns când am văzut privirile îngrijorate de pe fețele lor. După ceea ce a părut o eternitate, un doctor a venit să ne vorbească. Ne-a explicat că fiica noastră avea o afecțiune congenitală rară care îi afecta plămânii. Avea nevoie de o intervenție chirurgicală imediată și de îngrijiri medicale pe termen lung.

Eu și soțul meu eram devastați, dar eram hotărâți să facem tot ce era necesar pentru a ne ajuta fiica. Următoarele săptămâni au fost un vârtej de operații, tratamente și nopți nedormite la spital. În cele din urmă, după ceea ce a părut o eternitate, ni s-a spus că putem să ne ducem fiica acasă.

Eram epuizați, dar ușurați că în sfârșit ne aduceam fetița acasă. Totuși, ușurarea noastră a fost de scurtă durată. Când i-am sunat pe părinții mei să le împărtășim vestea, răspunsul lor a fost șocant.

„Nu vrem să mai ținem legătura cu voi! Nu vă așteptați la niciun ajutor din partea noastră,” a spus mama mea cu răceală.

Nu-mi venea să cred ce aud. Părinții mei au fost întotdeauna susținători și iubitori. I-am întrebat de ce spun asta, dar au refuzat să-mi dea un răspuns clar. Au repetat doar că nu vor niciun contact cu noi.

Soțul meu a încercat să le vorbească rațional, dar nu a avut succes. Au închis telefonul, lăsându-ne într-o tăcere uluită. Eram pe cont propriu.

Următoarele luni au fost incredibil de dificile. Afecțiunea fiicei noastre necesita îngrijire constantă și vizite frecvente la spital. Soțul meu a trebuit să accepte muncă suplimentară pentru a acoperi cheltuielile medicale, iar eu mă străduiam să echilibrez îngrijirea fiicei noastre cu propria mea recuperare după naștere.

Am apelat la alți membri ai familiei pentru sprijin, dar mulți dintre ei au ținut partea părinților mei sau pur și simplu nu au vrut să se implice. Ne simțeam izolați și abandonați.

În ciuda tuturor dificultăților, am făcut tot posibilul să avem grijă de fiica noastră. Dar stresul și-a pus amprenta asupra căsniciei noastre. Eu și soțul meu am început să ne certăm mai des, iar presiunea financiară nu făcea decât să agraveze situația.

Într-o seară, după o ceartă deosebit de aprinsă, soțul meu și-a făcut bagajele și a plecat. A spus că nu mai poate suporta presiunea. Am rămas singură cu fiica noastră, simțindu-mă mai izolată ca niciodată.

Am continuat să am grijă de ea cât de bine am putut, dar fără sprijinul soțului meu, a devenit și mai dificil. Facturile medicale s-au acumulat și a trebuit să mă întorc la muncă mai devreme decât planificasem doar pentru a face față cheltuielilor.

Părinții mei nu au mai luat legătura niciodată cu noi. Până în ziua de azi, nu înțeleg de ce ne-au întors spatele când aveam cea mai mare nevoie de ei.

Fiica noastră are acum cinci ani. Încă se confruntă cu provocări de sănătate, dar este o luptătoare. Fiecare zi este o luptă, dar sunt hotărâtă să-i ofer cea mai bună viață posibilă.