Când mi-au spus că așteaptă al patrulea copil, eu tocmai le plătisem iar lumina, iar nepoții mei încă mergeau la școală cu ghiozdane rupte
„Mamă, dacă nu ne dai azi, ne taie gazele.”
Așa a început iar. Cu glasul lui Ionuț la telefon, grăbit, iritat, de parcă eu eram de vină că ajunseseră din nou acolo. M-am uitat la plicul cu pensia, stăteam la masă în bucătăria mea mică, cu o ciorbă pe foc și cu lista mea de medicamente lângă cană. Mai aveam de plătit întreținerea, curentul, pastilele pentru tensiune. Și tot eu mă gândeam primul lucru la nepoți: dacă le taie gazele, unde îi spălă? Ce mănâncă ăia mici?
„Cât mai e?” am întrebat încet.
„Patru sute optzeci și șapte.”
Patru sute optzeci și șapte. Pentru unii poate nu înseamnă mare lucru. Pentru mine însemna jumătate de lună trăită cu frică.
Le-am dus banii în aceeași seară. Când am intrat la ei, televizorul era cât jumătate de perete. Nora mea, Ramona, stătea cu telefonul în mână și desfăcea un colet.
„Ce e asta?” am întrebat.
A zâmbit, jenată doar o secundă.
„Niște adidași pentru mine. I-am prins la reducere.”
Am rămas cu factura de gaze în mână și m-am uitat la ea, apoi la copii. Mara avea pantalonii scurți de i se vedeau gleznele, Vlad scria pe spatele unor foi vechi, iar Dănuț umbla prin casă în șosete desperecheate.
M-a luat o căldură în piept, din aia rea.
„Adidași?” am zis. „Dar caiete le-ai luat? Geacă pentru Mara ai luat? Că vine toamna.”
Ionuț a oftat lung.
„Iar începi, mamă…”
Iar începeam eu. Eu, care de doi ani le plăteam ba curentul, ba rata restantă, ba grădinița, ba lemnele la iarnă. Eu, care îmi cumpăram parizer la sută de grame ca să am de unde să le pun copiilor în pachet când veneau la mine.
Nu vreau să par sfântă. Mai bombăneam, mai plângeam, dar tot dădeam. Pentru că atunci când îi vedeam pe cei mici că intră în casa mea și se duc direct la coșul cu fructe, fără să întrebe, ca niște copii care nu sunt siguri că mai găsesc și mâine, mi se rupea sufletul.
Ramona nu era om rău. Asta mă doare și acum. Nu era rea, doar fără măsură. Dacă lua niște bani, în loc să pună deoparte pentru facturi, își comanda perdele, seturi de farfurii, hăinuțe „drăguțe” pentru poze. Ionuț, al meu, parcă orbise. Muncea cu zilele când apuca, dar dacă prindea ceva bani, imediat ieșea cu băieții „să mai uite”. Și uita prea bine.
Într-o sâmbătă, înainte de școală, am mers cu Mara și Vlad să le iau rechizite. Am dat aproape trei sute de lei pe caiete, creioane, penare și două hanorace ieftine. În magazin, Mara a pus mâna pe un ghiozdan cu fluturi și l-a lăsat imediat jos.
„E scump, nu-i nimic, mamaie.”
Avea opt ani și vorbea ca o femeie care învață să se descurce cu lipsurile.
Atunci am plâns în autobuz, cu capul întors spre geam.
Și peste numai două săptămâni, m-au chemat la ei „să vorbim ceva important”. N-am simțit nimic bun.
Ramona zâmbea strâns. Ionuț se foia.
„Mamă… să nu te superi.”
Numai așa încep veștile care-ți schimbă sângele.
„Sunt însărcinată”, a spus ea, și și-a pus mâna pe burtă. „O să mai avem un copil.”
Am crezut că n-am auzit bine.
„Al patrulea?”
„Da, dar ne descurcăm noi”, a zis Ionuț repede.
Am izbucnit. Nu elegant, nu cumpătat. Cum izbucnește un om obosit până în măduvă.
„Cu ce vă descurcați? Cu pensia mea? Cu facturile pe care le plătesc eu? Cu ghiozdanele cumpărate de mine? Cu minciuna asta că de luna viitoare vă reveniți?”
S-a făcut liniște. Ramona a început să plângă.
„Nu trebuia să spui așa…”
„Ba trebuia!” am strigat. „Că vouă nu vă mai spune nimeni adevărul. Vă iubiți copiii? Atunci de ce nu vă uitați la ei? De ce Mara poartă adidași sparți și tu îți iei alții noi? De ce Vlad n-are toate caietele și voi comandați mâncare când vi-e lene să gătiți?”
Ionuț s-a ridicat brusc.
„Gata, mamă! Ne umilești în casa noastră!”
M-am apropiat de el și pentru o clipă l-am văzut copil, nu bărbat. Băiatul meu slab, cu genunchii juliți, pe care l-am crescut singură după ce m-a lăsat taică-său cu datorii și rușine. Și tocmai asta m-a durut mai rău.
„Nu te umilesc eu”, i-am spus mai încet. „Vă umiliți singuri când așteptați să vă crească altcineva copiii.”
Am plecat tremurând. Trei nopți n-am dormit. Mă uitam la tavan și făceam socoteli. Dacă îi mai ajut ca până acum, rămân eu fără bani de lemne la iarnă. Dacă mă opresc, suferă copiii. Ce fel de mamă sunt? Dar ce fel de mamă sunt dacă îi țin în minciuna asta, că merge și așa?
În final, m-am dus iar la ei. Cu o pungă de mere, un pui și o hotărâre care mă ardea.
„Eu nu vă mai plătesc datoriile”, le-am spus direct. „Pentru copii, da. Le iau rechizite, haine, mâncare când e nevoie. Dar facturi, rate, comenzi, prostii… nu.”
Ionuț s-a înroșit la față.
„Adică ne lași la greu.”
„Nu. Vă las să vă treziți.”
Ramona a șoptit, fără să mă privească:
„Și dacă nu ne descurcăm?”
Am simțit cum mă înmoaie întrebarea asta. Dar mi-am mușcat buza și am rămas tare, cât am putut.
„Atunci vă ajut să găsiți soluții. Nu să acopăr la nesfârșit lipsa voastră de grijă.”
De atunci, Ionuț m-a sunat mai rar. Mai rece. Nepoții tot vin la mine, îi țin, îi hrănesc, le spăl hainele, le pun bani în penar pe ascuns. Copilul al patrulea s-a născut între timp, o fetiță, Ilinca. Frumoasă foc. Și eu tot o iubesc, deși prima mea reacție a fost frica.
Numai că acum nu mai scot ultimul leu din casă ca să acopăr ce risipesc ei. Mi-e greu. Groaznic de greu. Câteodată cedez și mai plătesc câte ceva, că sunt tot mamă… și poate de aici mi se trage tot necazul.
Spuneți-mi voi, unde se termină iubirea de mamă și unde începe prostia? Și cum să-i salvezi pe nepoți fără să-i lași pe părinții lor să se afunde și mai tare?