I-am crescut singură, cu două joburi și nopți nedormite, iar acum copiii mei au timp pentru toți, mai puțin pentru mine
„Mamă, nu pot să vorbesc acum, sunt într-o ședință.”
Și înainte să apuc să spun că nu-l sunasem pentru bani, nici pentru vreo urgență, doar ca să-i aud glasul, s-a auzit scurt: „Te sun eu mai târziu.”
Nu m-a mai sunat.
Am rămas în bucătărie, cu telefonul în mână și cu ciorba pe foc. Se ridica aburul, geamul era puțin aburit, iar în casă era liniștea aia care apasă pe piept. M-am așezat pe scaun și, fără să vreau, m-am uitat la cele trei farfurii din dulapul de sus, cele bune, pe care le scot doar de Crăciun sau de Paște, când vin copiii. Dacă vin.
Eu sunt Mariana. Am crescut un băiat și două fete aproape singură. Zic „aproape” doar pentru că tatăl lor exista în acte. În rest, a plecat când băiatul avea opt ani, iar fetele erau și mai mici. A zis că „nu mai poate”, că viața lângă mine era numai griji și datorii. De parcă eu trăiam altă viață.
În seara aia țin minte și acum cum am stat în prag și l-am întrebat:
„Și copiii?”
A ridicat din umeri.
„Le trimit eu când pot.”
N-a trimis mare lucru. Când trimitea, trimitea cu reproș. Că pentru ce le trebuie adidași noi, că de ce fata cea mare vrea la liceu în oraș, că de ce băiatul trebuie meditații la matematică. De parcă eu ceream pentru mine. De parcă nu munceam până îmi trosneau oasele.
Ani la rând am avut două joburi. Dimineața la brutărie, noaptea făceam curat la un cabinet stomatologic. Dormeam puțin. Mâncam pe fugă. De multe ori le lăsam copiilor porțiile mai bune și eu îmi făceam mămăligă cu brânză sau doar ceai cu pâine. Nu mă plâng că am făcut asta. Aș fi făcut-o iar. Numai că nu m-am gândit niciodată că o să ajung să-mi fie rușine să-i sun, de frică să nu-i deranjez.
Le-am ținut cu dinții de școală. Când fata mijlocie a zis că vrea să renunțe la facultate, că n-are bani de chirie, am vândut verigheta mea. N-am spus nimănui atunci. Când băiatul a intrat în București, am plâns de mândrie în autobuz, cu sacoșa în brațe, de se uitau oamenii la mine. Când cea mică și-a găsit serviciu la Cluj, i-am zis doar: „Să nu te lași călcată în picioare.” În rest, am tăcut și am muncit.
Acum toți sunt „bine”. Așa spun.
„Mamă, stai liniștită, ți-am trimis bani pentru întreținere.”
„Mamă, ți-am comandat eu de pe aplicație ce-ți trebuie.”
„Mamă, dacă ai nevoie de ceva, spune.”
Dar eu nu de „ceva” am nevoie.
Eu am nevoie de ei.
Singura care mă întreabă cum sunt, pe bune, este tanti Florica de la trei. Vecina mea. Văduvă și ea, cu o fată plecată în Spania. Bem cafeaua împreună aproape în fiecare după-amiază, pe balcon, și ne uităm la oameni cum vin cu sacoșele de la piață.
„Iar nu te-au sunat?” m-a întrebat într-o zi, când m-a prins ștergând de praf aceeași poză de trei ori.
Am dat din cap.
„Lasă, maică, sunt ocupați.”
„Ocupați de ani de zile, Florico?”
Ea a oftat. N-a zis nimic câteva secunde.
„Să știi că uneori copiii cred că dacă trimit bani, și-au făcut datoria.”
Așa e. Exact așa cred.
La început mă mințeam singură. Ziceam că sunt tineri, că muncesc mult, că viața la oraș e scumpă, grea, alergată. Dar cât durează un telefon? Cât durează să urci într-o mașină și să vii să-ți vezi mama măcar într-o duminică fără sarmale și cozonac, fără să fie sărbătoare, fără să fie frumos ambalat?
Într-o sâmbătă, mi s-a făcut rău în piață. N-am căzut, dar am amețit și m-am sprijinit de tarabă. O femeie mi-a dat apă. Când am ajuns acasă, am stat un sfert de oră pe marginea patului și m-am uitat la telefon. Să-i sun? Să nu-i sperii? Până la urmă i-am scris băiatului: „Mamă, mi-a fost puțin rău, dar sunt mai bine.”
Mi-a răspuns după patru ore.
„Ai luat ceva? Sunt prins acum.”
Fata cea mare mi-a dat un mesaj seara:
„Of, mamă, ai grijă de tine.”
Cea mică a pus o inimioară pe grupul de familie.
Atât.
În noaptea aia n-am dormit deloc. M-am dus în sufragerie și am stat pe întuneric. M-am uitat la biblioteca veche, la mileul de pe televizor, la fotografia lor din curtea școlii, toți trei îmbrăcați curat, cu ghiozdanele mai mari decât ei. Eu le știu toate fricile, toate febrele, toate zilele când n-au avut chef de viață. Ei mai știu ce ceai beau eu seara? Mai știu că mă dor genunchii când se schimbă vremea? Mai știu că mi-e urât în casă?
De Paște au venit. Trei ore. Cu grabă, cu telefoanele pe masă, cu ochii în ecrane și cu frazele pregătite.
„Mamă, să nu te superi, dar trebuie să plecăm repede.”
„Avem mult de mers.”
„Lasă că venim noi mai des.”
Atunci, nu știu de unde am avut curaj, dar am zis:
„Nu mai spuneți asta dacă nu e adevărat.”
S-au uitat toți la mine, de parcă spusesem ceva rușinos.
Fata cea mare a lăsat furculița jos.
„Cum adică?”
„Adică eu nu mai vreau bani și pungi cu portocale. Eu vreau să știu că am copii, nu niște conturi care îmi achită facturile.”
S-a făcut o liniște urâtă.
Băiatul a zis, puțin ridicând tonul:
„Mamă, dar noi muncim! Ce vrei să facem? Să stăm toată ziua aici?”
„Nu. Dar nici să mă țineți vie doar între două sărbători.”
Cea mică a început să plângă. Fata mare s-a închis la față. Băiatul s-a ridicat și s-a dus la geam. Pentru prima dată i-am văzut stânjeniți, nu grăbiți. Și pentru prima dată, poate, au auzit ce spun de ani întregi doar în capul meu.
Au plecat tot atunci. Mai apăsat, mai tăcuți. De atunci au trecut două săptămâni. M-au sunat mai des, ce-i drept. Dar vocea lor parcă are o vină în ea, nu apropiere. Și eu tot nu știu dacă i-am trezit sau doar i-am supărat.
Stau iar pe balcon cu Florica și mă întreb: noi, mamele, greșim că dăm tot și apoi așteptăm puțin suflet înapoi?
Oare copiii înțeleg prea târziu că sunt lucruri pe care banii nu le pot plăti niciodată?