După douăzeci și opt de ani de căsnicie, am simțit că mă pierd pe mine însămi. Copiii au plecat, casa a devenit prea liniștită, iar visele mele artistice păreau uitate. Povestea mea este despre curajul de a mă regăsi, despre adevăruri incomode și despre cum am reaprins flacăra în sufletul meu și în căsnicia mea.
Viața mea s-a schimbat radical după ce copiii au plecat de acasă. Singurătatea m-a apăsat, dar nu m-am așteptat niciodată ca sprijinul să vină de la cineva străin, nu de la cei pe care i-am crescut. Povestea mea e despre dor, dezamăgire și o prietenie neașteptată.
După ce copiii mei au plecat la casele lor, am rămas singură într-o casă prea mare și prea tăcută. Vecina mea, doamna Viorica, a apărut în viața mea exact când aveam cea mai mare nevoie de cineva, iar prietenia noastră neașteptată mi-a adus alinare și sens. Povestea mea este despre singurătate, regăsire și curajul de a cere ajutor când sufletul nu mai poate duce povara tăcerii.
Sunt Elena, mama a trei copii, și am ajuns să trăiesc cu tăcerea apăsătoare a unei case goale. Fiecare colț al casei îmi amintește de râsetele lor, de certurile mici și de îmbrățișările calde, dar acum totul e redus la ecoul pașilor mei și la scrisorile vechi pe care le recitesc la lumina slabă a serii. Întrebarea care mă macină este: când am pierdut legătura cu cei pe care i-am iubit cel mai mult?
