Când sângele nu mai e apă: Povestea unei surori devenite „dușman”

— Nu e frumos să vorbești așa cu mătușa ta, Mara, am spus cu voce calmă, dar fermă, în timp ce nepoata mea de opt ani trântea ușa de la bucătărie. Irina, sora mea, a ridicat din sprâncene și a oftat teatral, ca și cum aș fi comis o crimă.

— Las-o, Ana, e doar un copil. Nu trebuie să fii atât de rigidă cu ea!

M-am uitat la Irina, încercând să-mi stăpânesc furia. Era a treia oară în acea zi când Mara îmi răspundea obraznic, iar Irina nu făcea decât să-i găsească scuze. Am simțit cum mi se strânge stomacul. În apartamentul meu mic din București — nu din Zagreb, cum ar fi spus cineva neatent — liniștea era spartă de tensiunea care plutea între noi.

Nu era prima dată când simțeam că rolurile noastre s-au inversat. Eu, sora mai mică, eram mereu cea responsabilă, cea care trebuia să repare lucrurile, să fie „adultul” din cameră. Irina, cu cinci ani mai mare și divorțată de curând, părea să-și fi găsit alinarea în Mara și în faptul că îi permite orice. Dar eu nu puteam să stau deoparte când vedeam cum copilul devine tot mai răsfățat și lipsit de respect.

— Irina, nu vreau să mă bag peste tine ca mamă, dar cred că Mara are nevoie de limite. Nu e normal să țipe la mine sau să arunce cu lucruri prin casă.

Sora mea s-a ridicat brusc de pe scaun și a început să strângă nervos cănile de pe masă.

— Tu nu ai copii, Ana! Nu știi cum e! E ușor să judeci din afară!

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi dat o palmă. Era adevărat: nu aveam copii. Poate nici nu voi avea vreodată. Dar oare asta mă făcea incapabilă să văd când ceva nu e în regulă?

Am tăcut. Am simțit cum ochii mi se umplu de lacrimi, dar m-am abținut. Nu voiam să-i dau satisfacția de a mă vedea slabă. Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. De jos se auzea zgomotul tramvaielor și vocea unui vânzător ambulant care striga „Roșii proaspete! Roșii proaspete!”

În acea seară, după ce Irina și Mara au plecat, am rămas singură cu gândurile mele. Telefonul a vibrat pe masă: un mesaj de la mama.

„Ce i-ai făcut Irinei? Plânge și zice că ai jignit-o!”

Am simțit cum furia se transformă în neputință. De fiecare dată când încercam să spun ceva despre comportamentul Marei, eram eu cea care ieșea vinovată. Familia noastră mică — doar eu, Irina și mama — părea că se destramă încetul cu încetul.

A doua zi am primit un mesaj sec de la Irina: „Nu cred că e bine să mai venim la tine o perioadă.”

Am plâns ore întregi. M-am simțit trădată și izolată. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit eu. Poate că ar fi trebuit să tac, să las lucrurile să curgă. Dar apoi mi-am amintit privirea Marei când i-am spus să nu mai arunce cu jucării: era o privire plină de dispreț, ca și cum ar fi știut că mama ei îi va lua mereu apărarea.

Zilele au trecut greu. La serviciu abia mă puteam concentra. Colega mea, Mihaela, m-a întrebat într-o pauză:

— Ce-ai pățit? Pari abătută.

I-am povestit totul printre suspine.

— Ana, nu ești tu de vină! Uneori părinții nu văd cât rău le fac copiilor când îi răsfață prea tare. Dar știu cât doare când familia te face vinovat pentru că ai spus adevărul…

Mihaela avea dreptate, dar asta nu-mi alina durerea. Mama continua să-mi trimită mesaje pasiv-agresive: „Poate ar trebui să fii mai tolerantă cu Mara… E greu pentru Irina după divorț…”

Într-o duminică dimineață am primit un telefon neașteptat de la tata — el plecase din țară de ani buni și vorbea rar cu noi.

— Ana, am auzit că iar v-ați certat… Ascultă-mă: uneori trebuie să-ți aperi punctul de vedere chiar dacă doare. Dar încearcă să nu-ți pierzi sora pentru asta.

Vocea lui era blândă și obosită. Am simțit un nod în gât.

— Dar dacă tocmai asta fac? Dacă încercând să fac bine ajung să-mi pierd familia?

Tata a tăcut câteva secunde.

— Familia nu e perfectă, Ana. Dar nici tu nu trebuie să fii sacrificiul lor.

După acel telefon am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam. Am realizat că problema nu era doar Mara sau Irina — era felul în care familia noastră evita conflictele reale și prefera să găsească un vinovat de serviciu.

Au trecut luni până când Irina mi-a scris din nou. Un mesaj scurt: „Putem vorbi?”

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din cartier. Irina avea cearcăne adânci și părea mai obosită ca niciodată.

— Ana… îmi pare rău că te-am făcut să te simți așa. Dar mi-e greu… Simt că pierd controlul asupra Marei și nu știu ce să fac.

Am luat-o de mână peste masă.

— Nu trebuie să fii singură în asta. Dar nici eu nu pot accepta să fiu țapul ispășitor ori de câte ori spun ceva ce nu vă convine.

Irina a dat din cap încet.

— Poate ar trebui să mergem împreună la un psiholog de familie…

Pentru prima dată după mult timp am simțit o urmă de speranță. Poate că nu eram eu „negativul” poveștii — ci doar cea care a avut curajul să spună adevărul.

Acum mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe respectul față de sine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?