Când socrii devin dușmani: Povestea unei familii destrămate

— Nu pot să cred că ai spus asta, Sorina! Cum să-i spui Irinei să nu accepte cadoul nostru? vocea lui Camelia, soacra fiicei mele, răsuna tăios în sufrageria luminată slab de becul vechi.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Era Ajunul Crăciunului, iar masa era plină de sarmale, cozonaci și pahare cu vin roșu. Toți încercau să zâmbească, dar tensiunea plutea în aer ca un nor greu. Irina, fiica mea, stătea între mine și soțul ei, Vlad, cu ochii în pământ. Vlad încerca să-i țină mâna sub masă, dar tremura ușor.

— Nu am spus să nu-l accepte, doar că… poate era prea mult pentru început, am încercat eu să mă apăr, dar vocea mi-a ieșit stinsă.

Camelia a oftat teatral și a dat ochii peste cap. Soțul ei, domnul Doru, a bătut cu palma în masă:

— Mereu găsiți ceva de comentat! Nu vă convine nimic din ce facem noi!

M-am uitat la soțul meu, Mihai. El a încercat să calmeze spiritele:

— Haideți, oameni buni, e sărbătoare. Suntem aici pentru copii…

Dar nimeni nu l-a ascultat. Irina s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit pe balcon. Am urmat-o imediat.

— Mamă, nu mai pot! De fiecare dată când ne vedem cu ei, se întâmplă ceva. Parcă nu suntem niciodată destul de buni pentru ei… și nici pentru voi.

Am simțit un nod în gât. Mi-am dat seama că Irina era prinsă la mijloc între două lumi care nu se suportau. Vlad a venit după ea și a încercat s-o liniștească:

— Hai înapoi, iubito. Nu merită să ne stricăm seara pentru niște vorbe.

Dar seara era deja stricată. Am rămas pe balcon privind luminile orașului și am simțit cum Crăciunul se transformase într-un câmp de luptă.

Așa au început lunile de coșmar. Fiecare întâlnire cu socrii Irinei era o nouă provocare. Camelia făcea mereu observații răutăcioase despre felul în care gătesc sau despre cum ne-am crescut fata. Doru insista să-i spunem „domnul Doru”, de parcă era un general în rezervă și nu un pensionar morocănos.

Irina și Vlad au început să evite mesele în familie. Odată, după o ceartă urâtă la ziua Irinei, Vlad mi-a spus:

— Nu mai vreau să venim la voi dacă tot timpul e scandal. Irina suferă prea mult.

Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Cum ajunsesem aici? Eu doar voiam ce era mai bun pentru fata mea. Dar fiecare gest al nostru era interpretat greșit de socrii lui Vlad.

Într-o zi, Irina m-a sunat plângând:

— Mamă, Camelia a spus că nu sunt o soție bună pentru Vlad! Că nu știu să am grijă de el…

Mi-am mușcat buzele ca să nu plâng și eu. Am încercat s-o liniștesc:

— Nu-i asculta, draga mea. Tu ești minunată.

Dar știam că vorbele mele nu ajutau cu nimic. Irina era tot mai retrasă, iar relația noastră se răcea pe zi ce trecea.

Într-o duminică am decis să merg la ei acasă fără să anunț. Am găsit-o pe Irina singură, cu ochii umflați de plâns.

— Vlad e la părinții lui. S-au certat din nou… Eu nu mai pot trăi așa!

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit cât de fragilă devenise fata mea puternică.

În acea seară am avut o discuție lungă cu Mihai:

— Poate că ar trebui să ne retragem puțin din viața lor… Să le dăm spațiu.

— Și dacă îi pierdem de tot? Dacă Vlad se lasă influențat de părinții lui?

Mihai a oftat:

— Nu putem controla totul. Trebuie să-i lăsăm să-și trăiască viața.

Dar nu puteam accepta gândul că fiica mea ar putea suferi din cauza unor oameni care nu o cunoșteau cu adevărat.

Timpul a trecut și conflictele au continuat. Irina și Vlad s-au mutat într-un alt oraș ca să scape de presiunea familiilor. Ne vedeam rar și doar pe fugă. Într-o zi, Irina mi-a scris un mesaj scurt:

„Mamă, te iubesc, dar am nevoie de liniște. Nu vreau să mai aud nimic despre Camelia sau Doru.”

Am plâns ore întregi după acel mesaj. M-am întrebat dacă nu cumva eu eram problema. Dacă nu cumva dorința mea de a o proteja pe Irina a făcut mai mult rău decât bine.

Acum stau singură în sufragerie și privesc poza noastră de la nunta lor. Zâmbetele noastre false mă dor mai tare decât orice ceartă.

Oare există vreo cale de împăcare când orgoliile sunt atât de mari? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?