Casa bunicii nu mai e a noastră: O poveste despre loialitate, familie și adevăruri ascunse

— Mara, vino aici! Acum!
Vocea bunicii Ileana răsuna din bucătăria mică, cu pereții galbeni și miros de ceai de tei. Am lăsat cartea pe care o citeam și am fugit, cu inima bătându-mi nebunește. Vlad, fratele meu mai mare, stătea deja la masă, cu privirea pierdută în ecranul telefonului.
— Ce s-a întâmplat, mamaie? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.
Bunica s-a uitat la noi cu ochii ei albaștri, umezi. A tras aer adânc în piept și a spus:
— Am luat o decizie. Casa asta… nu va mai fi a voastră. Am dat-o altcuiva.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad a ridicat o sprânceană, fără să pară prea afectat.
— Cum adică? Cui ai dat-o? a întrebat el, aproape plictisit.
Bunica a tăcut o clipă. S-a uitat la mine și apoi la Vlad.
— Am trecut casa pe numele Mariei, vecina mea. Ea m-a ajutat când am fost bolnavă și voi… voi ați avut alte priorități.

Am simțit cum mă sufoc. Eu fusesem mereu acolo. Eu îi aduceam medicamentele, îi făceam cumpărăturile, îi citeam ziarul când nu mai vedea bine. Vlad venea rar, doar la sărbători sau când avea nevoie de bani.
— Dar eu… eu am fost aici! am izbucnit. Cum ai putut să faci asta?
Bunica a oftat și a privit pe fereastră.
— Mara, tu ai fost sufletul meu. Dar nu vreau să vă certați pentru casa asta după ce nu voi mai fi eu. Maria m-a ajutat fără să ceară nimic. Voi aveți părinți, aveți viața voastră.

Vlad s-a ridicat brusc de la masă.
— Oricum nu mă interesa casa asta. Să fie sănătoasă Maria ta! a spus el și a ieșit trântind ușa.
Am rămas singură cu bunica. Mi-au dat lacrimile.
— Mamaie, eu nu vreau casa pentru mine. Eu vreau să rămânem împreună… să nu te pierd.
Ea m-a luat de mână și mi-a șoptit:
— Știu, draga mea. Dar oamenii se schimbă când e vorba de avere. Am văzut prea multe familii distruse din cauza unei case.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Părinții au aflat și au venit val-vârtej din București. Tata a urlat la bunica:
— Cum să dai casa unei străine? Noi am muncit aici! Noi am investit!
Bunica a rămas neclintită:
— Voi ați plecat de mult din sat. Nu v-a mai interesat decât atunci când era vorba de bani sau vacanțe.
Mama plângea în hohote:
— Ileana, cum poți să ne faci una ca asta?
Eu stăteam într-un colț și simțeam că mă prăbușesc sub greutatea acestor cuvinte.

Zilele au trecut greu. Satul vuia de bârfe: „Ileana și-a dat casa vecinei!”, „Copiii au supărat-o rău!”. Maria venea zilnic să o ajute pe bunica, dar mă privea cu jenă.
Într-o zi, am prins curaj și am întrebat-o:
— Maria, tu chiar vrei casa asta?
Ea s-a uitat la mine cu ochii în lacrimi:
— Mara, eu nu am cerut nimic. Mama ta știe că eu doar am vrut să o ajut pe Ileana când era singură. Dacă vrei… pot renunța la acte.

Am simțit pentru prima dată că nu e vorba despre casă, ci despre ceva mult mai adânc: despre singurătate, recunoștință și frică de abandon.
Vlad nu mai venea deloc pe la bunica. Părinții mei au început să vorbească tot mai rar cu ea. Eu veneam zilnic, dar ceva se schimbase între noi. O distanță invizibilă ne despărțea.
Într-o seară, bunica mi-a spus:
— Mara, nu lăsa casa asta să-ți otrăvească sufletul. O casă nu ține loc de iubire sau de familie.

Când bunica s-a stins, satul s-a adunat la înmormântare. Maria a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr:
— Dacă vrei să stai aici oricând… ușa e deschisă pentru tine.
Am privit casa copilăriei mele și am simțit un gol imens. Nu mai era „a noastră”, dar nici nu mai conta. Ce conta era că pierdusem omul care făcuse din ea un cămin.

Acum mă întreb: oare cât valorează o casă fără dragostea celor care au locuit în ea? Și câte familii se destramă pentru patru pereți și un acoperiș? Voi ce ați fi făcut în locul meu?