Casa din Umbra: Secretul pe care l-a ascuns soacra mea

— Nu mai pot, Mariana! Nu mai pot să trăiesc cu minciunile tale! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce mâinile îmi tremurau pe spătarul scaunului din bucătărie. Soacra mea, Mariana, stătea în picioare lângă fereastră, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă. Era o seară de iarnă, iar viscolul bătea în geamuri ca un avertisment. Fetița mea, Ilinca, dormea sus, iar soțul meu, Radu, încerca să mă liniștească, dar nu mai puteam să tac.

— Ce tot spui acolo, Alina? Casa asta e a mea de douăzeci de ani! Am muncit pentru ea! a răspuns Mariana, dar ochii îi fugeau spre podea.

— Atunci arată-mi actele! am izbucnit. Arată-mi dovada că nu trăim aici ca niște chiriași pe care îi poți da afară oricând ai chef!

Radu s-a ridicat brusc:

— Alina, te rog, nu acum. Mama e obosită, nu vezi?

— Nu mă interesează! Nu mai pot trăi cu frica asta! Am dreptul să știu dacă fiica mea are un acoperiș sigur deasupra capului!

Mariana a tăcut. Pentru prima dată în toți anii în care am locuit împreună, nu a mai avut replică. Am simțit cum ceva se rupe între noi. În acea noapte, nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, atingând pereții reci și întrebându-mă dacă totul fusese o minciună.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Mariana la bucătărie. Își făcea ceaiul și părea mai bătrână decât oricând.

— Alina… poate că ar trebui să vorbim, a spus încet.

Am stat la masă și am ascultat-o. Mi-a povestit despre anii ’90, despre cum a venit la oraș cu speranța că va construi ceva pentru copiii ei. Despre cum a strâns bani cu greu și a cumpărat casa „pe numele unei prietene”, pentru că atunci nu avea acte în regulă. Prietena aceea dispăruse cu actele și cu banii. Mariana nu a mai reușit niciodată să recupereze nimic oficial.

— Și atunci… noi ce suntem aici? am întrebat cu voce stinsă.

— Suntem… niște oameni care au crezut că pot avea o casă. Dar nu avem nimic sigur.

Am simțit cum mă prăbușesc. Toate certurile cu Radu despre viitor, toate promisiunile că Ilinca va avea camera ei… totul era construit pe nisip.

În zilele următoare, am început să caut adevărul. Am mers la primărie, la notar, am întrebat vecinii. Toți știau povestea Marianei, dar nimeni nu știa cine era adevăratul proprietar al casei. Într-o zi, am găsit o scrisoare veche într-un sertar din pod. Era de la prietena Marianei, Viorica. Scria că îi pare rău pentru ce a făcut și că „nu poate da casa înapoi”.

Când i-am arătat scrisoarea lui Radu, a izbucnit:

— De ce nu ne-ai spus niciodată? De ce ai lăsat-o pe mama să ne mintă?

— Pentru că mi-a fost frică! Frică să nu pierdem totul! am răspuns printre lacrimi.

În acea seară, Radu s-a certat cu Mariana mai rău ca niciodată. Ilinca s-a trezit plângând și m-am dus la ea să o liniștesc. M-am uitat la chipul ei mic și m-am întrebat ce fel de viitor îi pot oferi.

Au urmat luni de tensiuni. Mariana s-a retras tot mai mult în camera ei. Radu a început să bea mai des și să vină târziu acasă. Eu am început să caut apartamente de închiriat, dar salariul meu de educatoare abia ne ajungea pentru mâncare.

Într-o zi, Mariana a dispărut. Am găsit doar un bilet: „Iertați-mă că v-am tras după mine în minciuna asta.”

Am sunat la poliție, la spitale, la rudele din sat. Nimeni nu știa nimic. Timp de două săptămâni am trăit cu inima strânsă, gândindu-mă că poate nu o voi mai vedea niciodată.

Într-un final, Mariana s-a întors. Era slabă și obosită. A spus doar atât:

— Am încercat să rezolv ceva… dar nu se poate.

Atunci am luat o decizie: nu mai puteam trăi în minciună și nesiguranță. I-am spus lui Radu că trebuie să plecăm. A fost greu — ne-am certat zile întregi, dar până la urmă a acceptat.

Ne-am mutat într-o garsonieră mică la marginea orașului. Ilinca plângea după grădina vechii case și după bunica ei. Eu plângeam noaptea pe ascuns, gândindu-mă la tot ce pierdusem.

Dar încet-încet am început să reconstruim ceva nou. Radu s-a angajat la o firmă de construcții și a renunțat la băutură. Mariana venea uneori să o vadă pe Ilinca și stătea ore întregi pe bancă în parc cu ea.

Nu știu dacă vreodată o să pot ierta complet minciuna Marianei sau dacă o să simt vreodată că avem un „acasă” adevărat. Dar știu că am avut curajul să caut adevărul și să aleg siguranța copilului meu înaintea oricărei iluzii.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți construite pe jumătăți de adevăr? Și cât curaj ne trebuie ca să ne privim trecutul în față și să alegem alt drum?