Chipul bunicii în ochii fiului meu

— De ce plângi, mamă? m-a întrebat Vlad, băiatul meu de doar patru ani, în timp ce stăteam pe marginea patului, cu ochii pierduți în perdeaua subțire care flutura ușor în bătaia vântului de aprilie.

Nu i-am răspuns imediat. Cum aș fi putut să-i explic unui copil că uneori durerea nu are cuvinte? Că dorul de bunica, cea care m-a crescut și m-a învățat să iubesc viața, mă apasă mai tare acum, când îl văd pe el crescând, decât atunci când am pierdut-o?

Vlad s-a apropiat de mine și mi-a atins obrazul cu palma lui mică. Avea aceeași privire blândă și pătrunzătoare ca a bunicii mele, Maria. Parcă timpul se răsucise și chipul ei se reflecta acum în ochii fiului meu. Mi s-a strâns inima. Am simțit că trecutul nu e niciodată departe, că oamenii dragi nu dispar cu adevărat.

— Nu plâng, puiule. Doar mă gândeam la cineva drag, i-am spus încercând să-mi ascund vocea tremurată.

— La bunica Maria? a întrebat el, de parcă ar fi știut tot ce simt.

M-am uitat la el uimită. Nu-i vorbisem niciodată despre ea atât de mult încât să-i rămână numele întipărit. Dar Vlad avea darul acesta ciudat de a simți lucruri pe care nici eu nu le puteam explica.

Soțul meu, Radu, a intrat în cameră cu pași apăsați. Între noi era o tensiune mocnită de luni bune. De când Vlad se născuse, parcă nu mai reușeam să fim pe aceeași lungime de undă. El voia reguli stricte, eu voiam să-l las pe copil să viseze. El credea că trebuie să-l pregătim pentru o lume dură, eu credeam că lumea poate fi schimbată prin iubire.

— Iar îl lași să stea treaz la ora asta? a spus Radu cu voce joasă, dar tăioasă.

— Are nevoie de mine… și eu de el, am răspuns fără să-l privesc.

— Nu-l răsfața prea mult. O să ajungă slab. Lumea nu are milă de cei sensibili.

Am simțit cum mă înfurii. Bunica îmi spunea mereu: „Sufletul nu e o slăbiciune, ci o forță.” Dar Radu nu credea în astfel de lucruri. El crescuse într-o familie rece, unde bărbații nu plângeau niciodată și copiii erau crescuți cu frica pedepsei.

În acea noapte, după ce Vlad a adormit strâns la pieptul meu, am rămas trează mult timp. M-am gândit la bunica Maria: la mâinile ei aspre de muncă, la poveștile pe care mi le spunea la gura sobei, la felul în care mă mângâia pe frunte când aveam febră. Îmi lipsea totul la ea — chiar și certurile noastre despre viață și viitor.

A doua zi dimineață, Vlad s-a trezit vesel și a început să se joace cu păpușa veche a bunicii pe care o păstrasem într-o cutie din pod. O scosese fără să-i spun eu unde era. M-a privit serios și mi-a zis:

— Bunica Maria zice că păpușa asta are grijă de mine.

Mi-au dat lacrimile din nou. Cum putea un copil atât de mic să simtă prezența cuiva pe care nu-l cunoscuse niciodată? Sau poate sufletele bătrâne se întorc printre noi prin ochii copiilor?

În zilele ce au urmat, am început să observ tot mai multe gesturi la Vlad care îmi aminteau de bunica: felul în care își freca mâinile când era emoționat, cum își dădea capul pe spate când râdea sau cum știa să aline un om trist doar cu o privire. Am început să cred că există ceva dincolo de ceea ce putem vedea sau explica.

Dar Radu nu era deloc încântat de aceste „prostii”. Într-o seară, după ce Vlad a adormit, m-a luat la rost:

— Ce tot îi bagi copilului în cap? Că vede fantome? Că vorbește cu morții? O să râdă copiii de el la grădiniță!

— Nu-i bag nimic în cap! Doar observ ce simte el… și ce simt eu. Poate ar trebui să fii mai deschis.

— Eu vreau să-l protejez! Să nu ajungă ca tine — mereu cu capul în nori, mereu visătoare!

M-am simțit rănită. Poate că avea dreptate într-un fel. Poate că lumea e prea crudă pentru sufletele sensibile. Dar dacă nu ne permitem să visăm, ce ne mai rămâne?

Într-o duminică am mers la cimitir cu Vlad. Am dus flori la mormântul bunicii Maria. Vlad s-a aplecat și a șoptit ceva printre crucile reci. L-am întrebat ce i-a spus.

— I-am zis că mi-e dor de ea și că o iubesc, chiar dacă n-am cunoscut-o niciodată.

Am plâns acolo, fără rușine. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt singură cu dorul meu. Că Vlad e puntea dintre trecut și viitor. Că bunica trăiește prin el — prin gesturi mici, prin vorbe simple, prin iubirea pe care o dăm mai departe fără să știm.

Acum îl privesc pe Vlad cum doarme liniștit și mă întreb: oare sufletele celor dragi chiar se întorc printre noi? Sau doar ne agățăm de amintiri ca să putem merge mai departe? Voi ce credeți — există legături care nu mor niciodată?