E vina ta că abia supraviețuim: Povestea unei familii, a mândriei și a cuvintelor nerostite

— Nu mai veni la mine să-mi ceri bani, Ilinca! Ai făcut alegerile tale, acum descurcă-te!
Vocea mamei răsună ca o palmă peste obrajii mei roșii de frig și rușine. Stau în holul apartamentului ei din cartierul Titan, cu palmele strânse pe geanta veche, încercând să nu plâng. Pe hol miroase a ciorbă și a mobila veche, iar din sufragerie se aude televizorul dat tare, unde bunica, Eugenia, urmărește telenovela ei preferată.
— Mamă, nu e pentru mine… copiii n-au ce mânca. Nu-ți cer mult, doar până iau salariul…
— Salariul tău de la supermarket? Ce să faci cu el? Ai vrut să fii independentă, să nu mai asculți de mine, să te măriți cu Doru ăla care n-a fost niciodată bun de nimic. Acum vezi cum e viața!
Mă uit la ea, la părul vopsit prea deschis și la ochii care nu mai au nicio urmă de blândețe. Îmi vine să țip, să-i spun că nu e drept, că nu merit asta. Dar nu pot. Mândria mă ține pe loc.
— Bine, mamă. Nu te mai deranjez.
Îmi iau geanta și ies pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe scări mă întâlnesc cu vecina de la trei, doamna Stanciu, care mă privește cu milă. Știe tot blocul că am probleme. Când ajung jos, mă opresc lângă tomberoane și respir adânc. Mâinile îmi tremură. Îmi vine să urlu.

Acasă mă așteaptă Doru, cu ochii obosiți și barba nerasă de trei zile. Copiii — Ana și Vlad — se joacă pe covorul vechi din sufragerie. În bucătărie e frig; centrala merge doar pe jumătate ca să facem economie la gaz.
— Ai reușit ceva? mă întreabă Doru încet, fără să mă privească.
— Nu… Mama zice că trebuie să ne descurcăm singuri.
Îl văd cum strânge din maxilare și se uită pe fereastră. Știu că îl doare la fel de tare ca pe mine.
— O să găsesc eu ceva de muncă în plus, zice el după o tăcere lungă. Poate la construcții…
— Doru, ai deja două joburi! O să cazi din picioare!
Dar el nu răspunde. Se ridică și merge la baie, trântind ușa după el.

Noaptea nu pot dormi. Mă gândesc la copilăria mea, la cum mama era tot timpul rece și distantă, iar bunica mereu cu gura pe noi: „Să nu cerem nimic de la nimeni! Să nu ne facem de râs!” Așa am crescut: cu rușinea în sânge și cu frica de a cere ajutor.

A doua zi dimineață îl văd pe Vlad cum se uită lung la cornul uscat din pachetul de la școală.
— Mami, azi nu avem brânză?
Îmi mușc buza ca să nu plâng.
— Nu avem azi, puiule. Dar mâine sigur găsim.
Ana tace și își pune ghiozdanul în spate fără să spună nimic. Are doar opt ani și deja știe că nu trebuie să ceară prea mult.

La serviciu, la supermarket, mă simt invizibilă printre rafturi. O văd pe doamna Popescu, fosta mea profesoară de română, care mă salută scurt și se uită repede în altă parte. Mă doare privirea ei: parcă spune „uite unde ai ajuns”.

Seara primesc un telefon de la bunica.
— Ilinca, ce faci?
Vocea ei e aspră ca întotdeauna.
— Bine, bunico.
— Am auzit că ai fost la maică-ta după bani. Să nu mai faci asta! Noi am muncit toată viața pentru ce avem! Dacă vrei ceva, muncește!
— Muncesc, bunico… dar nu ne ajunge.
— Atunci fă-ți rost! Nu te mai plânge!
Închid telefonul cu lacrimi în ochi. Mândria lor e ca un zid între noi.

Într-o duminică mergem toți patru în parc. Copiii aleargă printre frunzele uscate și râd pentru prima dată după mult timp. Doru mă ia de mână.
— O să trecem noi peste asta, Ilinca. Suntem împreună.
Îl cred? Nu știu.

Seara primesc un mesaj de la mama: „Sper că ai înțeles ce ți-am spus. Nu vreau să te văd iar plângând pe la ușile noastre.”
Mă uit la telefon și simt cum ceva se rupe în mine. Oare chiar e vina mea că abia supraviețuim? Cât din povara asta e a mea și cât e moștenită?

Într-o zi Ana vine acasă plângând:
— Colegii au râs de mine că am pantofi rupți…
O strâng în brațe și îi promit că o să fac orice ca să aibă ce-i trebuie. Dar în sinea mea simt că mă sufoc.

Într-o seară îl aud pe Doru vorbind la telefon cu fratele lui:
— Nu pot să-ți dau bani acum… nici noi nu avem… Da, știu… Dar ce vrei să fac?
Îmi dau seama că nu suntem singurii prinși în cercul ăsta al neputinței și al rușinii.

Trec lunile greu. Uneori găsesc mici bucurii: o prietenă îmi aduce haine pentru copii; o vecină îmi dă o pungă cu mere; Ana ia un zece la școală.
Dar rana rămâne: rana dintre generații, dintre părinți și copii care nu știu să-și spună „te iubesc” sau „am nevoie de tine”.

Într-o seară mă uit la copiii mei adormiți și mă întreb:
Oare cât trebuie să suferim pentru a rupe lanțul acesta al mândriei și al tăcerii? Unde se termină datoria părinților față de noi — și unde începe responsabilitatea noastră pentru copiii noștri?
Ce credeți voi: putem vindeca vreodată rănile astea vechi sau suntem condamnați să le transmitem mai departe?