Ecoul tăcerii la aniversarea noastră: Când copiii au ales să nu vină

— Nu cred că mai vin, Maria, mi-a spus soțul meu, Doru, cu vocea stinsă, în timp ce aranja tacâmurile pe masa din sufragerie. Am simțit cum mi se strânge inima. Era a treizecea noastră aniversare de căsătorie și tot ce ne-am dorit a fost să fim împreună cu copiii noștri, Irina și Vlad. Am pregătit sarmale, am făcut cozonac după rețeta mamei mele și am pus pe masă fața de masă brodată de bunica. Totul mirosea a sărbătoare, dar în aer plutea o tăcere apăsătoare.

— O să vină, Doru, o să vezi. Irina mi-a promis că încearcă să termine mai devreme la birou. Vlad… el mereu întârzie, dar vine, i-am răspuns încercând să-mi ascund neliniștea.

Telefonul a rămas mut pe masă. Am tot verificat mesajele, dar nu era nimic nou. M-am uitat la ceas: șapte și jumătate. Invitasem și pe sora mea, Lidia, cu soțul ei, dar ei au spus din start că nu pot veni – „avem și noi copiii noștri, Maria”.

Am început să mă plimb prin casă, să-mi găsesc de lucru. Am șters praful de pe fotografiile vechi: Irina la serbarea de la grădiniță, Vlad cu primul lui trofeu la fotbal. Am simțit un nod în gât. Unde s-au dus anii aceia? Când au crescut copiii mei atât de mult încât să nu mai aibă timp pentru noi?

La opt fără un sfert, Doru s-a așezat pe canapea și a deschis televizorul. Nu l-am certat – știam că e felul lui de a-și ascunde dezamăgirea. Eu am rămas în bucătărie, ascultând liniștea care devenea din ce în ce mai apăsătoare.

La opt fix, am primit un mesaj de la Irina: „Mamă, îmi pare rău, am o ședință care s-a prelungit. Poate ne vedem duminică?” Am citit mesajul de două ori. Doru m-a întrebat fără să se uite la mine:

— E de la Irina?

— Da… nu poate veni azi.

A dat din cap încet și a oftat. Niciun cuvânt despre Vlad. Am încercat să-l sun, dar telefonul lui era închis. M-am gândit că poate e la muncă sau poate… poate pur și simplu a uitat.

Am pus farfuriile la loc și am stins lumânările pe care le aprinsesem pentru atmosferă. Doru s-a ridicat și m-a luat în brațe.

— Hai să mâncăm noi doi, Maria. Ca pe vremuri.

Am zâmbit forțat și am încercat să nu plâng. Am stat la masă în tăcere, fiecare pierdut în gândurile lui. M-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă. Poate am fost prea strictă când erau mici? Poate nu i-am ascultat destul când au crescut? Sau poate e doar lumea asta care îi trage în toate părțile și nu mai lasă loc pentru familie?

După cină, am ieșit pe balcon cu o cană de ceai fierbinte. Blocurile din jur erau luminate ici-colo; vedeam siluete mișcându-se prin ferestrele altora. Mi-am amintit cum era când eram noi tineri și mergeam cu copiii în parc sau la bunici la țară. Acum parcă suntem străini unii pentru alții.

A doua zi dimineață, Vlad m-a sunat:

— Mamă… îmi pare rău că n-am ajuns aseară. Am avut o problemă cu mașina și apoi… sincer să fiu, am uitat complet de oră.

Vocea lui era grăbită, distantă.

— Vlad, nu-i nimic… Dar data viitoare măcar sună-mă să știu că ești bine.

— Da, sigur… Uite, trebuie să fug acum. Vorbim mai târziu!

Am închis telefonul cu un gust amar. Doru m-a privit trist:

— Maria, cred că trebuie să ne obișnuim că nu mai suntem centrul universului lor.

Am dat din cap, dar nu puteam accepta asta. Mi se părea nedrept după atâția ani în care am pus totul pentru ei.

În zilele următoare am tot încercat să-i sun pe copii, să le propun să ne vedem la o cafea sau la o plimbare prin parc. Mereu aveau altceva de făcut: serviciu, prieteni, planuri deja făcute. Lidia mi-a spus într-o zi:

— Maria, lasă-i în pace! Așa sunt tinerii acum. Dacă îi presezi prea mult, se îndepărtează și mai tare.

Dar cum să nu-mi doresc să-i văd? Cum să nu mă doară când văd familii întregi la masă duminica sau când aud râsete de copii pe scara blocului?

Într-o seară, Doru mi-a adus o floare:

— La mulți ani încă o dată! Poate că nu avem copiii aproape azi, dar ne avem unul pe altul.

L-am îmbrățișat strâns și am plâns în brațele lui. Poate că viața merge înainte și copiii cresc, dar dorul de ei rămâne mereu acolo, ca o rană care nu se vindecă niciodată complet.

Mă întreb uneori: oare unde am greșit? Sau poate e doar timpul care schimbă totul fără să ne întrebe? Voi cum ați reacționa dacă propriii copii ar alege tăcerea în locul unei zile speciale împreună?