„Fiul meu nu e slugă în casa asta!” – Povestea unei familii sfâșiate între așteptări și visuri

„Nu mai suport, Ilinca! Nu mai suport să fiu tratat ca un copil în casa asta!” Vocea lui Vlad răsuna prin bucătărie, iar eu, cu mâinile încă ude de la vase, simțeam cum inima mi se strânge. Pe fundal, vocea aspră a soacrei mele, doamna Mariana, se auzea din sufragerie: „Fiul meu nu e slugă în casa asta! Să nu-l mai pui să care sacii de cartofi sau să spele pe jos! Pentru asta există femei!”

Am rămas nemișcată, cu privirea pierdută în chiuvetă. Era a treia oară săptămâna asta când izbucnea scandalul. De când ne mutasem în apartamentul lor din Drumul Taberei, viața mea devenise un șir nesfârșit de compromisuri. Eu și Vlad ne-am căsătorit din dragoste, dar dragostea nu părea să fie suficientă pentru a ține piept tradițiilor și orgoliilor unei familii românești.

Mama lui Vlad era o femeie puternică, obișnuită să conducă totul cu mână de fier. Tatăl lui, domnul Ion, era mai degrabă absent – stătea ore întregi la televizor sau pe bancă în fața blocului, evitând orice discuție serioasă. Eu, crescută într-o familie modestă din Ploiești, visam la liniște și respect reciproc. Dar aici, fiecare zi era o luptă pentru spațiu, pentru dreptul de a decide ce mâncăm sau când putem primi musafiri.

În acea seară, după ce Vlad a trântit ușa dormitorului și soacra mea a început să plângă teatral în sufragerie, am simțit că mă sufoc. M-am dus la el și l-am găsit stând pe marginea patului, cu capul în mâini.

— Vlad, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa. Simt că nu mai am niciun cuvânt de spus în viața mea.

El m-a privit cu ochii roșii de nervi și oboseală.

— Știu, Ilinca. Dar ce vrei să facem? N-avem bani să ne mutăm. Salariul meu abia ajunge pentru ratele la mașină și facturi. Mama nu o să accepte niciodată să plecăm.

— Dar tu ce vrei? Tu ce simți?

A tăcut mult timp. În tăcerea aceea am simțit cât de greu îi era să aleagă între mine și familia lui. În România, legăturile de sânge sunt sfinte – dar la fel ar trebui să fie și promisiunea făcută soției tale.

A doua zi dimineață, doamna Mariana a intrat peste noi în cameră fără să bată la ușă.

— Ilinca, te rog să mergi la piață după zarzavat. Și vezi că trebuie spălat balconul! Vlad, tu du-te și schimbă becul la baie la vecina Florica. E bătrână și nu se descurcă singură.

Am simțit cum îmi fierbe sângele. Am ieșit pe hol și am spus răspicat:

— Doamnă Mariana, eu nu sunt menajera casei! Și nici Vlad nu e băiatul de mingi al blocului!

S-a uitat la mine ca la o străină.

— Așa se face într-o familie! Femeia are grijă de casă, bărbatul ajută unde e nevoie! Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Vlad a venit lângă mine și pentru prima dată a spus:

— Mama, destul! Ilinca are dreptate. Nu mai suntem copii. Vrem să avem viața noastră!

A urmat o ceartă cumplită. Vecinii au ieșit pe casa scării să asculte. Domnul Ion a încercat să calmeze spiritele, dar fără succes. În seara aceea am dormit amândoi îmbrățișați, plângând în tăcere.

Zilele următoare au fost reci și tăioase. Soacra mea nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Vlad era tot mai abătut. Am început să caut anunțuri de chirii pe internet, dar prețurile erau astronomice pentru noi.

Într-o duminică dimineață, după ce Vlad a plecat la serviciu, doamna Mariana a venit la mine cu o cană de ceai.

— Ilinca, tu chiar vrei să-l iei pe Vlad de lângă mine? Eu l-am crescut singură după ce tatăl lui s-a îmbolnăvit. E tot ce am pe lume…

Am simțit pentru prima dată durerea ei adevărată, ascunsă sub straturi de orgoliu și frică.

— Nu vreau să vi-l iau. Vreau doar să avem șansa noastră la fericire. Să nu ne mai simțim ca niște chiriași în propria viață.

A oftat adânc.

— Poate că ai dreptate… Dar mi-e frică să rămân singură.

Am plâns amândouă atunci, fiecare pentru pierderile ei: ea pentru copilul care crește și pleacă, eu pentru visurile mele amânate mereu.

Până la urmă am găsit o garsonieră micuță la periferie. Ne-am mutat cu câteva valize și cu inima strânsă. Relația cu părinții lui Vlad s-a răcit o vreme, dar încet-încet au început să ne viziteze și să accepte noua realitate.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am rănit prea mult ca să pot repara vreodată totul. Dar știu că dacă nu aveam curajul să spun „ajunge!”, n-aș fi avut niciodată șansa la propria mea viață.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar din teamă sau vinovăție? Cât timp trebuie să treacă până când avem curajul să ne cerem dreptul la fericire?