Întoarcerea lui Vlad: O mamă, un fiu și o poveste nespusă

— Vlad? am șoptit, cu mâna strânsă pe clanța ușii, ca și cum aș fi putut să opresc timpul. Pe prag, fiul meu părea mai bătrân cu zece ani, cu ochii adânciți și barba neîngrijită. Lângă el, o fată slabă, cu părul strâns într-o coadă neglijentă, își ținea privirea în podea.

— Mamă… a spus Vlad încet, iar vocea lui mi-a sfâșiat inima. — Putem intra?

Nu-mi amintesc să fi răspuns. M-am dat la o parte mecanic, simțind cum toate emoțiile mă năpădesc: furie pentru anii pierduți, bucurie că-l văd viu, teamă de necunoscut. Fata a intrat prima, mirosind a ploaie și a tutun ieftin. Vlad a urmat-o, privind peste umăr ca un animal hăituit.

— Cine e? am întrebat sec, fără să-mi pot ascunde tonul aspru.

— Ea e Irina. Prietena mea. Am venit… să stăm puțin, dacă ne lași.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Prietena lui Vlad? După cinci ani în care nu știam dacă mai trăiește? Nu era fata pe care mi-o imaginasem pentru el. Avea haine ponosite, unghii roase și ochii roșii de nesomn. Am vrut să spun ceva rău, dar m-am abținut.

— Vreți cafea? am întrebat, încercând să par calmă.

Au dat din cap amândoi. În timp ce pregăteam ceștile, îi auzeam șoptind în sufragerie. M-am surprins ascultând la ușă, ca o bătrână suspicioasă. Nu înțelegeam nimic din ce se întâmplase cu Vlad. De ce plecase? De ce nu dăduse niciun semn? Cine era fata asta?

Când am intrat cu tava, Irina s-a ridicat brusc.

— Mulțumesc, doamnă Maria… Știu că nu vă place de mine. Dar vă rog… avem nevoie de ajutor.

Am simțit cum mă ia cu amețeală. Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui mari, triști.

— Mamă, știu că te-am rănit. Dar nu puteam să mă întorc până acum. Am avut probleme… mari. Irina m-a ajutat să scap de ele.

— Ce fel de probleme? am întrebat, simțind cum mi se urcă sângele la cap.

Vlad a tăcut o clipă, apoi a spus:

— Am fost dependent de droguri. Irina m-a scos din asta. Fără ea… nu cred că mai eram aici.

Am simțit că mă prăbușesc pe scaun. Droguri? Fiul meu? Am început să plâng fără să vreau. Irina s-a apropiat încet și mi-a pus mâna pe umăr.

— Știu că e greu să mă acceptați. Dar Vlad are nevoie de dumneavoastră acum. Și eu… n-am pe nimeni altcineva.

Am ridicat privirea spre ea și am văzut pentru prima dată cât de tânără era de fapt. Poate nici douăzeci de ani nu avea. Ochii îi erau plini de teamă și speranță.

— Cum ai ajuns tu să-l ajuți pe Vlad? am întrebat-o.

A oftat adânc și a început să povestească:

— Am crescut la orfelinat, doamnă Maria. N-am avut niciodată familie. Când l-am întâlnit pe Vlad, eram amândoi pierduți… Ne-am ajutat unul pe altul să ieșim din mocirlă. Nu cer nimic… doar să ne lăsați să stăm aici câteva zile.

M-am uitat la Vlad. Era atât de schimbat… Nu mai era băiatul vesel care plecase la facultate la Cluj cu vise mari. Era un bărbat rănit, care se agățase de o fată la fel de pierdută ca el.

În zilele care au urmat, casa mea s-a umplut de tăceri apăsătoare și priviri furișe. Irina gătea uneori cu mine și încerca să mă facă să râd cu glume stângace. Vlad stătea mult pe balcon, fumând și privind în gol. Într-o seară, l-am găsit plângând în baie.

— Mamă… nu știu dacă pot să repar tot ce-am stricat…

L-am luat în brațe pentru prima dată după ani de zile.

— Nu trebuie să repari totul azi, i-am spus încet. Dar trebuie să lupți pentru viața ta.

Irina a început să-mi povestească mai multe despre ea: cum fusese abuzată în copilărie, cum fugise din orfelinat și trăise pe stradă până îl întâlnise pe Vlad într-un adăpost din București. Am simțit rușine pentru prejudecățile mele. Fata asta nu era doar „prietena nepotrivită”. Era un om care supraviețuise iadului.

Într-o zi, sora mea Ana a venit în vizită și a făcut un scandal monstru când i-a văzut pe cei doi.

— Cum poți să-i primești în casă? O drogată și o vagaboandă! O să-ți fure tot!

M-am ridicat în fața ei pentru prima dată în viață:

— Ana, dacă n-ai venit să ajuți, poți pleca! Vlad e fiul meu și Irina e familia lui acum!

După ce Ana a plecat trântind ușa, Irina a izbucnit în plâns.

— N-o să fiu niciodată acceptată aici…

Am luat-o de mână:

— Și eu am greșit față de tine la început. Dar vreau să încercăm împreună.

Au trecut luni până când am început să-i văd ca pe o familie adevărată. Vlad s-a angajat la un atelier auto din cartier, Irina a început cursuri serale la liceu. Au avut recidive, certuri, momente grele — dar au rămas împreună.

Într-o seară liniștită de primăvară, stând toți trei la masă, am realizat cât de mult ne-am schimbat toți.

M-am întrebat atunci: Câte vieți ratăm din cauza prejudecăților noastre? Oare câți oameni buni pierdem fiindcă nu le dăm o șansă?