Între doi tați: Alegerea care mi-a schimbat viața

— Nu poți să-mi ceri asta, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce rochia de mireasă atârna pe umerașul din colțul camerei, martor tăcut al furtunii din sufletul meu.

Mama s-a uitat la mine cu ochii ei obosiți, dar fermi. — Ba da, Irina. Trebuie să alegi. Nu pot să-i văd pe amândoi acolo, unul lângă altul. Și nici tu nu poți. E nunta ta, dar și momentul adevărului.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În sufragerie, tata — adică Mihai, omul care m-a crescut de la șase ani — își frământa mâinile pe genunchi. Dincolo, în bucătărie, Sorin, tatăl meu biologic, cel care a dispărut când aveam patru ani și s-a întors abia acum două luni, își aprindea a treia țigară la rând. Amândoi așteptau verdictul meu ca pe o sentință.

— Nu e corect… am șoptit. Dar mama nu a cedat.

— Nici viața nu e corectă. Dar trebuie să știi cine ești și ce vrei. Nu mai poți fugi.

M-am prăbușit pe pat, cu fața în palme. Mâine trebuia să fiu fericită, să pășesc spre altar cu zâmbetul pe buze, nu cu inima sfâșiată între doi bărbați care fiecare pretindea un loc în viața mea.

Am auzit ușa deschizându-se încet. Mihai a intrat, ezitant.

— Irina… dacă vrei să mergi cu el… eu înțeleg. Nu trebuie să te simți vinovată.

Vocea lui era blândă, dar ochii îi trădau o durere pe care nu i-o mai văzusem niciodată. Am vrut să-i spun că pentru mine el e tata, că el m-a dus la grădiniță, el mi-a pansat genunchii juliți și mi-a citit povești seara. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Nu știu ce să fac… am murmurat.

Mihai s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Orice ai alege, eu tot te iubesc. Dar nu uita: nu sângele face un părinte, ci dragostea.

A ieșit lăsându-mă și mai confuză. Am rămas singură câteva minute, apoi am simțit nevoia să-l văd pe Sorin. L-am găsit în bucătărie, privind absent pe fereastră.

— Irina… a început el, fără să se întoarcă spre mine. Știu că am greșit mult. Știu că n-am fost acolo când ai avut nevoie de mine. Dar aș vrea măcar acum… să pot fi tatăl tău măcar pentru o zi importantă.

Am simțit furia veche clocotind în mine.

— O zi? Dar unde ai fost în toate celelalte zile? Când am avut febră și plângeam după tine? Când am terminat liceul și te-am căutat în mulțime?

Sorin s-a întors spre mine cu ochii umezi.

— Am fost un laș. Am fugit de responsabilitate și de mine însumi. Dar nu vreau să mor fără să încerc să repar ceva. Poate nu merit… dar te rog.

Am ieșit val-vârtej din bucătărie și m-am trântit pe canapea. M-am uitat la poza noastră de familie: eu la zece ani, între Mihai și mama, toți zâmbind larg la mare. Sorin nu era acolo. Dar chipul lui era mereu undeva în umbra amintirilor mele.

Noaptea a trecut greu. Am auzit-o pe mama plângând în baie. M-am gândit la toate certurile dintre ea și Mihai despre bani, despre Sorin, despre mine. La câte sacrificii au făcut ca eu să pot merge la facultate la București. La cât de mult m-am simțit uneori vinovată că nu pot iubi egal doi tați.

Dimineața m-a găsit obosită și cu ochii umflați. Rochia mă aștepta ca o promisiune a unei vieți noi — sau ca o povară imposibil de dus.

Înainte să plecăm spre biserică, mama m-a luat deoparte.

— Irina… orice ai decide, nu uita: ești fiica mea și te iubesc. Dar trebuie să fii sinceră cu tine.

Am dat din cap fără să pot vorbi. În hol, Mihai și Sorin stăteau unul lângă altul, evitându-și privirile ca doi străini forțați să împartă același spațiu.

— Am luat o decizie, am spus încet.

Toți trei s-au uitat la mine cu respirația tăiată.

— Nu pot alege între voi doi. Pentru că fiecare sunteți parte din mine — unul prin sânge, altul prin iubire și timp. Așa că… vreau să merg la altar cu amândoi. Unul de-o parte, unul de cealaltă.

A urmat o tăcere grea ca plumbul. Mama a început să plângă iar. Mihai s-a uitat la Sorin — pentru prima dată direct — și i-a făcut semn din cap. Sorin a oftat adânc și a șters o lacrimă rebelă.

La biserică, când am pășit între ei doi spre altar, am simțit cum toată lumea ne privește mirată sau judecătoare. Dar pentru prima dată n-am mai simțit rușine sau teamă — ci împăcare.

Poate că familia nu e niciodată perfectă și nici alegerile noastre nu sunt simple sau fără durere. Dar poate tocmai în imperfecțiune găsim adevărul despre noi.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne acceptăm trecutul și să ne iertăm părinții? Sau măcar să încercăm?