Între Două Lume: Povestea Lui Radu și Alegerea Care I-a Frânt Inima Mamei Sale

— Nu pot să cred, Radu! Cum poți să-mi faci una ca asta? Să alegi să trăiești cu el, cu un străin, în locul meu? Glasul mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îi tremurau pe marginea mesei, iar ochii îi erau roșii de la plâns. Aveam șaptesprezece ani și mă simțeam prins ca într-o menghină între două lumi care nu se mai întâlneau nicăieri.

M-am născut într-o noapte de Revelion, când artificiile luminau cerul peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Mama îmi povestea mereu cum s-a uitat pe geam, cu mine în brațe, sperând că tata va apărea la ușă. Dar el nu a venit niciodată. A crescut singură cu mine, muncind două schimburi la fabrica de confecții și făcând tot posibilul să nu simt lipsa unui tată.

Anii au trecut greu. Îmi amintesc cum venea acasă târziu, cu mâinile crăpate de la detergenți și ochii obosiți. Îmi aducea uneori cornuri calde de la brutărie și mă întreba ce am făcut la școală. Îmi citea povești seara, chiar dacă adormea înaintea mea. Pentru mine, ea era tot universul meu.

Dar când am împlinit paisprezece ani, viața noastră s-a schimbat. Mama l-a cunoscut pe Doru, un bărbat liniștit, cu ochi blânzi și o voce calmă. La început l-am privit cu suspiciune. Era prea politicos, prea atent, prea străin. Dar încet-încet, Doru a început să facă parte din viața noastră: repara lucruri prin casă, gătea uneori duminica și mă întreba despre fotbal sau despre fete.

Mama părea fericită pentru prima dată după mult timp. Zâmbea mai des și nu mai plângea noaptea. Dar eu simțeam că ceva se schimbă între noi. Nu mai eram doar noi doi împotriva lumii. Într-o seară, când am venit acasă mai târziu de la fotbal, i-am auzit certându-se în șoaptă:

— Radu nu mă acceptă, Mariana. Poate ar trebui să mă retrag…
— Nu! Nu pleca! O să se obișnuiască el…

Am simțit atunci un nod în gât. Nu voiam să plece Doru, dar nici nu voiam să-l văd pe mama atât de vulnerabilă.

Timpul a trecut și Doru a devenit parte din familie. Dar relația mea cu mama s-a răcit. Nu mai vorbeam ca înainte. Ea era mereu ocupată cu Doru sau cu serviciul. Eu mă refugiam în calculator sau ieșeam cu prietenii până târziu.

Într-o zi de vară, când aveam șaptesprezece ani, mama a primit o ofertă de muncă în Italia. Salariul era bun, dar trebuia să plece pentru cel puțin doi ani. M-a chemat la bucătărie:

— Radu, trebuie să vorbim serios. Dacă accept jobul ăsta, tu vei rămâne aici cu Doru. Ești de acord?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Să rămân cu Doru? Cu un bărbat pe care încă nu-l simțeam al meu? Sau să merg cu ea într-o țară străină unde nu cunoșteam pe nimeni?

— Nu știu… am bâiguit eu.
— E important pentru viitorul nostru, Radu! O să ne fie mai bine… O să pot să-ți plătesc facultatea…

Am stat toată noaptea treaz, uitându-mă la tavan. M-am gândit la prietenii mei, la liceu, la tot ce lăsam în urmă dacă plecam. Dar și la cât de singur mă simțeam deja acasă.

A doua zi i-am spus că vreau să rămân în România. Mama a izbucnit în plâns.

— Cum poți să alegi să stai cu el? E doar un străin pentru tine!
— Nu e chiar așa… E singura casă pe care o cunosc. Și… poate că nu e tata, dar măcar încearcă.

Mama a plecat supărată în Italia. Mi-a scris rar la început, apoi din ce în ce mai puțin. Doru a încercat să fie prezent: venea la meciurile mele de fotbal, gătea ciorbă de burtă (deși nu-i ieșea niciodată ca mamei) și mă întreba mereu dacă sunt bine.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am primit un mesaj scurt de la mama: „Nu pot să te iert că ai ales un străin în locul meu.” Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să-i răspund că nu am ales împotriva ei, ci pentru mine. Că aveam nevoie de stabilitate, de rădăcini.

Au trecut luni întregi fără să mai vorbim. Doru a devenit singura mea familie reală. Într-o zi mi-a spus:

— Radu, știu că nu pot să fiu tatăl tău adevărat. Dar dacă ai nevoie vreodată de ceva… sunt aici.

Am izbucnit în plâns pentru prima dată după mult timp și l-am îmbrățișat stângaci.

Acum am douăzeci și doi de ani și încă mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Mama s-a întors din Italia, dar relația noastră e rece ca o iarnă fără zăpadă. Încercăm să ne apropiem din nou, dar între noi e mereu umbra acelei decizii.

Mă întreb adesea: Ce înseamnă familia? Sângele sau oamenii care rămân lângă tine când toți ceilalți pleacă? Voi ce ați fi ales în locul meu?