Între două lumi: Povestea mea despre dragoste, trădare și iertare

— Ce-ai făcut, Ilie? Ce-ai făcut? vocea Marianei răsuna ca un ecou în holul mic al apartamentului nostru din Drumul Taberei. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi ardeau de lacrimi și furie. În spatele meu, Sofia stătea cu capul plecat, încercând să-și ascundă emoțiile sub șuvițele lungi și negre. Avea doar douăzeci de ani, iar eu… eu aveam șaizeci și doi.

Nu știu ce m-a apucat. Poate că bătrânețea mă făcuse să mă simt invizibil, poate că lipsa de sens din ultimii ani mă împinsese spre nebunie. Dar când am cunoscut-o pe Sofia la biblioteca din cartier, ceva s-a aprins în mine. Am început să-i povestesc despre Eminescu, despre cum citeam poezii la lumina lămpii cu gaz în copilărie. Ea asculta cu ochii mari, fascinați, iar eu mă simțeam din nou viu.

— Ilie, nu pot să cred! După patruzeci de ani împreună… aduci o fată acasă și-mi spui că vrei să te însori cu ea? Mariana își strângea halatul pe lângă trupul slăbit de boală. În ultimii ani, cancerul îi mâncase din puteri, dar nu și din demnitate.

— Mariana, nu vreau să te rănesc. Dar simt că am nevoie de ceva nou… ceva care să-mi dea sens. Sofia nu e doar o aventură. E… e speranța mea.

Sofia ridică privirea spre Mariana. — Doamnă Mariana, vă rog să mă iertați. Nu vreau să vă iau locul. Ilie mi-a spus că vă iubiți mult…

Mariana izbucni în râs amar. — Iubire? Ilie, tu știi ce înseamnă iubirea după atâția ani? Să-i schimbi perfuzia noaptea, să-i speli hainele când nu mai poate, să-i suporți tăcerile și durerile? Crezi că fata asta știe ce înseamnă asta?

Am simțit cum mă sufoc între cele două femei. Pe una o iubeam pentru trecutul nostru comun, pentru tot ce am construit împreună. Pe cealaltă o iubeam pentru promisiunea unui viitor pe care nu-l mai credeam posibil.

— Tata, ce faci? De ce faci asta? Vocea fiului meu, Radu, m-a izbit ca un pumn în piept. Intrase pe ușă fără să bată, cu privirea întunecată.

— Radu, e viața mea… trebuie să înțelegi.

— Să înțeleg ce? Că-ți bați joc de mama? Că-ți distrugi familia pentru o fată care putea să-ți fie nepoată?

Sofia a început să plângă în tăcere. Am vrut s-o iau în brațe, dar m-am oprit. Simțeam privirile tuturor ca niște sulițe înfipte în carne vie.

În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Mariana nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Radu a plecat la soacră-sa cu copiii, refuzând orice dialog. Vecinii șușoteau pe la colțuri; doamna Stanciu de la trei m-a întrebat direct dacă „mi-am pierdut mințile la bătrânețe”.

Sofia încerca să se facă utilă: gătea, făcea curat, îi citea Marianei din romane vechi. Uneori le surprindeam râzând împreună — două femei despărțite de o viață întreagă, dar unite de aceeași suferință.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Mariana m-a chemat la ea în cameră. Stătea pe marginea patului, cu mâinile împreunate.

— Ilie, am stat și m-am gândit mult. Poate că nu mai am mult de trăit… Poate că tu ai dreptul la fericire. Dar vreau să-mi promiți ceva: ai grijă de Sofia. Nu lăsa lumea s-o distrugă. Și nu uita niciodată cine am fost noi doi.

M-am prăbușit lângă ea și am plâns ca un copil. Nu știu dacă am plâns pentru ea sau pentru mine — pentru tot ce pierdusem sau pentru tot ce urma să pierd.

Sofia a venit lângă noi și ne-a luat mâinile într-ale ei. — Vreau să vă mulțumesc amândurora. Fără voi n-aș fi avut curajul să visez la altceva decât la sărăcia din care vin.

Au trecut luni de atunci. Mariana s-a stins într-o dimineață liniștită, cu Sofia la căpătâi. Radu nu mi-a vorbit nici azi; copiii lui mă privesc ca pe un străin.

Eu și Sofia locuim acum într-un apartament mic din Militari. Încercăm să ne construim o viață nouă, dar umbrele trecutului nu ne dau pace. Oamenii ne judecă zilnic: „uite-l pe moșul cu fata”, „sigur e după bani”, „rușine să-ți fie”.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă dragostea poate justifica totul sau dacă unele răni nu se vindecă niciodată.

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că viața e doar o succesiune de alegeri imposibile.

Mă uit la Sofia cum doarme liniștită lângă mine și mă întreb: oare merită să pierzi totul pentru o nouă șansă la fericire? Sau e doar o iluzie care ne costă prea scump?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?