Între iubire și regret: Povestea unei familii destrămate de tăceri și lupta pentru moștenire

— Zuzana, nu te mai preface că nu știi despre ce e vorba! Casa asta nu ți se cuvine! vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Era o dimineață de noiembrie, frigul pătrundea prin geamurile vechi, iar eu stăteam cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— Mama, nu e vorba doar de casă. E despre bunica. Despre tot ce a însemnat ea pentru mine…

— Pentru tine, poate! Pentru mine a fost doar o povară. Și să nu crezi că o să lași totul pe capul meu! Ai avut grijă de ea? Ai venit măcar la spital când m-a sunat asistenta?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Bunica era singura care mă ascultase vreodată cu adevărat. În copilărie, când mama era mereu ocupată cu serviciul sau cu bârfele vecinelor, bunica îmi citea povești și îmi făcea plăcinte cu mere. Acum, după moartea ei, casa bătrânească din satul Văleni devenise mărul discordiei.

Procesul de succesiune a început ca un coșmar birocratic, dar s-a transformat rapid într-un război rece între mine și mama. Avocatul ei, domnul Popescu, îmi trimitea scrisori reci și precise, iar eu răspundeam cu documente și acte notariale. În fiecare seară, după ce terminam munca la biroul de traduceri din oraș, mă întorceam acasă și citeam acele hârtii cu mâinile tremurânde.

Tata murise când aveam șapte ani. De atunci, mama s-a închis într-o carapace de tăcere și reproșuri. Nu-mi aduc aminte să mă fi îmbrățișat vreodată fără să ofteze sau să se uite la ceas. Când am intrat la facultate la București, bunica a fost cea care mi-a trimis pachete cu zacuscă și scrisori pline de sfaturi stângace.

— Zuzana, nu te lăsa călcată în picioare! mi-a spus într-o seară prietena mea cea mai bună, Ioana. E dreptul tău. Tu ai fost lângă bunica până la capăt.

Dar dreptatea nu e niciodată simplă când vine vorba de familie. Într-o zi, am găsit-o pe mama plângând în fața oglinzii din holul apartamentului ei mic din Pitești. Am bătut timid la ușă.

— Ce vrei? a întrebat ea printre sughițuri.

— Să vorbim… Să încercăm să ne înțelegem. Nu vreau să ne urâm pentru o casă.

— Prea târziu! a răspuns ea tăios. Tu ai ales partea ta. Eu o am pe a mea.

Am ieșit pe scara blocului cu inima frântă. M-am întrebat dacă așa arată sfârșitul unei familii: două femei care nu mai știu să vorbească decât prin avocați.

Procesul s-a prelungit luni întregi. La fiecare termen, mama mă privea ca pe un dușman. La un moment dat, judecătoarea, doamna Marinescu, ne-a întrebat dacă nu vrem să încercăm o mediere.

— Nu am ce discuta cu ea! a spus mama răspicat.

În noaptea aceea am visat-o pe bunica. Stătea pe prispa casei din Văleni și mă chema la ea:

— Nu lăsa casa goală, Zuzi! Nu lăsa dragostea să se piardă!

M-am trezit plângând și am decis să merg la cimitir. Am aprins o lumânare la mormântul bunicii și am stat acolo ore întregi, vorbind cu ea în gând:

— Ce să fac? Să renunț? Să lupt?

În timp ce mă întorceam spre oraș, am primit un mesaj de la avocatul meu: „Mama ta cere evacuarea ta din casă până la finalizarea procesului.”

Am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Am început să fac bagajele printre lacrimi, adunând pozele vechi cu bunica și câteva cărți prăfuite de pe rafturi. Vecina de peste drum, tanti Elena, m-a văzut și a venit la poartă:

— Of, Zuzi… Așa s-au certat și frații mei pentru pământul părinților. N-au mai vorbit niciodată după aia…

Am plecat din Văleni cu mașina încărcată de amintiri și regrete. În oraș, viața mergea mai departe: colegii mei vorbeau despre vacanțe și reduceri la supermarket, iar eu simțeam că lumea mea s-a prăbușit.

Într-o zi, când credeam că nu mai pot duce nimic pe umeri, am primit o scrisoare de la mama. Era scurtă:

„Zuzana,
Nu știu dacă ai să mă ierți vreodată. Poate nici nu merit. Dar nu pot să-ți las casa fără luptă — e tot ce mi-a rămas din viața asta care m-a zdrobit. Poate într-o zi vei înțelege.
Mama.”

Am plâns ore întregi după ce am citit acele rânduri. Pentru prima dată am văzut-o pe mama nu ca pe un adversar, ci ca pe o femeie rănită, care nu știe altfel să ceară ajutor decât atacând.

Procesul s-a terminat după aproape doi ani. Judecătoarea a decis ca eu să primesc casa, dar mama să poată locui acolo cât va trăi. Am mers împreună la notar — două umbre ale aceleiași povești triste.

Acum locuiesc într-un apartament mic din oraș și merg uneori la Văleni doar ca să ud florile din grădină. Mama nu-mi deschide ușa niciodată; uneori o văd privind pe fereastră când plec.

M-am întrebat adesea: merită să lupți pentru dreptate dacă pierzi tot ce contează? Ce mai înseamnă familia când fiecare își apără doar bucata lui de trecut?

Poate că răspunsul îl găsesc doar cei care au curajul să vorbească sincer despre ce doare cel mai tare.