Între mamă și fiică: Iarna care ne-a schimbat pentru totdeauna

— Ana, te rog, nu mai pleca în seara asta! Ai șapte luni de sarcină, nu vezi că afară ninge viscolit? Glasul meu tremura, iar mâinile mi se agățau de marginea ușii, ca și cum aș fi putut opri cu forța furtuna care se strecura deja în sufletul meu.

Ana a oftat teatral, răsucindu-și părul blond pe deget. — Mamă, nu mai fi așa dramatică! E doar o ieșire cu fetele. Nu mă duc la capătul lumii. Și oricum, nu pot să stau închisă în casă doar pentru că sunt însărcinată!

Am simțit cum mi se strânge inima. De luni întregi încercam să-i explic că viața ei se va schimba, că nu mai e doar ea pe lume. Dar Ana părea să trăiască într-o bulă unde responsabilitatea nu avea loc. Prietenele ei veneau și plecau, râdeau tare în sufragerie, lăsau pahare goale și urme de ruj pe fețele de masă brodate de mama mea. Eu strângeam după ele, încercând să-mi ascund lacrimile.

— Ana, nu e vorba doar despre tine acum. Copilul ăsta are nevoie de tine! Am ridicat vocea fără să vreau.

Ea s-a încruntat, s-a uitat la mine ca la o străină. — Poate că tu ai vrut să fii mamă la douăzeci de ani, dar eu nu sunt ca tine! Nu-mi lua libertatea!

Ușa s-a trântit după ea și am rămas singură, cu ecoul reproșurilor ei în urechi. M-am prăbușit pe canapea și am plâns în tăcere. Soțul meu, Viorel, era plecat la muncă în Germania de aproape un an. Îmi lipsea sprijinul lui, sfaturile lui calme. Îmi lipsea să fim o familie întreagă.

În acea iarnă, totul părea mai greu. Facturile veneau una după alta, salariul meu de educatoare abia ne ajungea pentru strictul necesar. Ana nu lucra, nici nu voia să audă de școală sau de vreun job. Spunea că „viața e prea scurtă ca să te chinui”.

Într-o seară geroasă de decembrie, am primit un telefon care mi-a înghețat sângele în vine. Era ora două noaptea.

— Doamnă Popescu? Sunt doctorul Radu de la Urgențe. Fiica dumneavoastră a fost adusă aici după un accident rutier. E stabilă, dar ar fi bine să veniți imediat.

Am simțit că pământul mi se rupe sub picioare. Am alergat prin zăpadă spre spital, cu inima bătându-mi nebunește. Pe drum mă rugam: „Doamne, nu-mi lua copilul! Nu-mi lua nepoata!”

Când am ajuns la spital, Ana era întinsă pe un pat alb, cu fața palidă și ochii închiși. O asistentă mi-a spus că a avut noroc: mașina în care era s-a răsturnat într-un șanț, dar centura i-a salvat viața. Copilul era bine, dar Ana avea nevoie de odihnă și supraveghere.

Am stat lângă ea toată noaptea, ținându-i mâna și șoptindu-i povești din copilărie. M-am gândit la toate momentele când am certat-o, la toate clipele când am vrut să o protejez și n-am știut cum. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva, dacă n-am fost prea aspră sau prea slabă.

Dimineața, Ana s-a trezit și m-a privit cu ochii roșii de plâns.

— Mamă… îmi pare rău. Am fost egoistă. Mi-e frică… Nu știu dacă pot să fiu mamă.

Am strâns-o în brațe și am plâns amândouă. — Nici eu n-am știut la început. Dar ai pe cineva lângă tine. O să reușim împreună.

După acea noapte, Ana s-a schimbat încet-încet. A început să citească despre sarcină, să meargă la controale medicale fără să protesteze. Prietenele au dispărut una câte una când au văzut că nu mai e dispusă la distracții fără griji.

Au urmat luni grele: certuri mici despre bani, despre viitorul copilului, despre tatăl care nu voia să audă de responsabilitate. Dar am trecut peste toate împreună. Când s-a născut Maria, am simțit că viața mea are din nou sens.

Acum mă uit la Ana cum își ține fetița în brațe și mă întreb: oare cât de mult trebuie să sufere o mamă ca să-și vadă copilul maturizându-se? Și câte ierni trebuie să treacă până când învățăm să ne ascultăm cu adevărat unii pe alții?