Între Moștenire și Familie: Povestea Mea de Mamă și Soție

— Nu pot să cred că ai semnat deja actele fără să mă consulți! vocea lui Sorin răsună în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la ceaiul de tei se amestecau cu tensiunea din aer.

Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte. Moștenirea de la mătușa Ileana fusese o surpriză pentru toți. O casă bătrânească în centrul orașului, două hectare de pământ și ceva bani puși deoparte. Pentru mine, era o șansă la un nou început după ani de lipsuri. Pentru Sorin, însă, era altceva — o oportunitate. Și nu doar pentru el.

— Sorine, am semnat pentru că era nevoie să rezolvăm actele rapid. Știi bine că notarul ne-a spus că altfel pierdem totul… am încercat să-mi păstrez calmul, dar vocea mi se frângea.

El a oftat adânc, apoi a trântit ușa dulapului. — Nu e vorba doar despre acte! E vorba că nu mă bagi în seamă! Că nu contez!

În acea clipă, Vlad, băiatul nostru de 12 ani, a intrat în bucătărie cu ochii mari. — Mamă, e totul bine?

Am zâmbit forțat. — Da, puiule. Du-te și fă-ți temele.

Dar nu era bine. De când moștenirea apăruse în viața noastră, totul se schimbase. Sorin devenise irascibil, iar copiii lui din prima căsătorie — Andreea și Radu — mă sunau aproape zilnic.

— Mătușa Ileana n-a avut copii, dar tu nu ești sânge din sângele ei! îmi spusese Andreea la telefon, cu o răceală care mă tăia ca un cuțit. — Tata are dreptul la jumătate. Și noi la fel!

Încercam să le explic că totul fusese lăsat pe numele meu, dar nu voiau să audă. Radu chiar venise într-o seară la noi acasă.

— Nu vreau să te supăr, dar tata are nevoie de bani. Și noi avem nevoie. Nu e corect să păstrezi totul doar pentru tine și Vlad.

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: familia pe care încercam să o construiesc cu Sorin și fiul meu, Vlad, care avea nevoie de stabilitate și dragoste. În fiecare seară, după ce Vlad adormea, mă uitam la el și mă întrebam dacă fac ceea ce trebuie.

Într-o zi, Sorin a venit acasă cu o idee care m-a îngrozit.

— Am vorbit cu un prieten avocat. Putem vinde casa și împărți banii. Așa toată lumea e mulțumită.

— Vlad unde va sta? am întrebat eu, simțind cum mi se strânge inima.

— Putem lua un apartament mai mic. Sau… poate să stea la mama ta o perioadă.

M-am ridicat brusc de la masă. — Nu! Casa asta e singura noastră siguranță! Vlad are nevoie de ea! Eu am nevoie de ea!

Sorin a dat din umeri. — Gândește-te bine. Nu vreau scandal, dar nici nu pot să-i las pe ai mei pe dinafară.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am privit fotografiile vechi ale mătușii Ileana și m-am rugat să găsesc o soluție. Dimineața, Vlad m-a găsit plângând în bucătărie.

— Mamă… dacă vrei să vindem casa, eu pot să stau oriunde cu tine. Numai să nu te mai văd tristă…

L-am strâns în brațe și am simțit că mi se rupe sufletul. Cum puteam să-i explic că lupta nu era doar pentru o casă? Era pentru viitorul lui, pentru liniștea noastră.

În zilele următoare, presiunea a crescut. Andreea mi-a trimis mesaje amenințătoare: „Dacă nu împărțiți banii, mergem la tribunal!” Radu a venit din nou și a încercat să-l convingă pe Vlad că ar fi mai bine să renunțăm la tot.

Sorin devenise rece și distant. Nu mai vorbea cu mine decât despre bani și acte. Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon cu mama lui:

— Nu știu ce are de gând… Dar dacă nu cedează, facem scandal public!

Atunci am știut că trebuie să aleg: fie cedez presiunilor și pierd tot ce am construit pentru Vlad, fie lupt pentru dreptul nostru la liniște și siguranță.

Am mers la notar și am cerut sfatul unui avocat. Mi s-a spus clar: moștenirea e doar a mea și a fiului meu. Dar asta nu oprea ura din familie.

Într-o duminică dimineață, i-am chemat pe toți la masă: Sorin, Andreea și Radu.

— Vreau să clarificăm ceva: casa asta rămâne a mea și a lui Vlad. Nu voi ceda niciun metru pătrat! Dacă vreți război, îl veți avea în instanță!

Andreea s-a ridicat furioasă: — Tata merită mai mult! Tu nu ești nimeni!

Sorin a tăcut. Radu a plecat trântind ușa.

După acea zi, Sorin s-a mutat la mama lui. Vlad m-a întrebat dacă tata se mai întoarce vreodată acasă.

— Nu știu, puiule… Dar știu că te iubesc și că nu voi lăsa pe nimeni să-ți ia ceea ce ți se cuvine.

Au trecut luni de zile până când liniștea s-a întors în casa noastră. Am rămas doar eu cu Vlad, dar am simțit pentru prima dată că suntem în siguranță.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine alegându-l pe Vlad în locul unei familii „întregi”. Dar oare cât valorează liniștea unui copil? Cât valorează curajul unei mame?