Joi seara, când lumea mea s-a schimbat: Povestea unei moșteniri care a destrămat o familie

— Nu pot să cred că faceți asta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din sufrageria părinților mei, cu mâinile încleștate pe marginea scaunului. Irina, sora mea mai mică, își coborâse privirea în farfurie, evitând să mă privească. Mama și tata se uitau la mine cu fețe împietrite, ca și cum hotărârea lor era deja luată și orice aș fi spus nu ar fi schimbat nimic.

Joi seara. O zi obișnuită pentru oricine altcineva, dar pentru mine a fost începutul sfârșitului. De luni de zile discutam despre apartamentul bunicii din Drumul Taberei. Bunica murise acum un an, iar părinții tot amânau discuția despre moștenire. Eu și Irina am crescut acolo, printre mirosuri de cozonac și povești la gura sobei. Pentru mine, apartamentul nu era doar patru pereți — era copilăria mea.

— Am hotărât să-l trecem pe numele Irinei, a spus tata, cu voce joasă, dar fermă. E mai aproape de serviciu, are nevoie de stabilitate. Tu ai deja chiria ta și te descurci bine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba doar de bani sau de un acoperiș — era vorba de dreptate. De ce să nu împărțim apartamentul? De ce să nu fim egale?

— Dar nu e corect! am strigat. Eu nu contez? Tot ce am făcut pentru voi, pentru bunica…

Mama a oftat adânc.

— Nu e vorba că nu contezi, Ana. Dar Irina are nevoie mai mult acum. Tu ești mai puternică.

M-am ridicat brusc de la masă. Simțeam că mă sufoc. Irina a încercat să spună ceva, dar s-a oprit. Poate îi era rușine sau poate îi convenea situația. Nici nu mai știam ce să cred.

Am ieșit pe balconul mic, unde bunica obișnuia să stea cu pisica în brațe. M-am uitat la luminile orașului și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. M-am gândit la toate serile când bunica mă lua în brațe și-mi spunea că suntem o familie unită, că nimic nu ne poate despărți.

Dar uite că banii pot.

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu Irina. Am sunat-o de zeci de ori, dar răspundea scurt sau deloc. Într-un final, ne-am întâlnit la o cafenea din centru.

— Ana, te rog să mă înțelegi… Nu eu am cerut asta. Pur și simplu… m-au pus într-o situație imposibilă.

— Puteai să refuzi! Puteai să spui că vrei să împărțim! am izbucnit eu.

Irina a început să plângă.

— Mereu ai fost mai puternică decât mine… Eu nu știu să mă cert cu ei…

Am simțit un val de furie și neputință. De ce trebuia eu să fiu mereu cea care cedează? Cea care înțelege? Cea care rămâne cu inima frântă?

În următoarele luni, relația cu părinții s-a răcit. Mergeam rar pe la ei și atunci când mergeam, discuțiile erau scurte și reci. Tata încerca uneori să mă ia deoparte:

— Ana, viața e nedreaptă uneori. Trebuie să mergi mai departe.

Dar cum să merg mai departe când simțeam că nu mai am familie?

Prietenii mei nu înțelegeau prin ce trec. Unii spuneau că e doar un apartament, că pot câștiga bani și singură. Dar nu era vorba despre bani. Era vorba despre faptul că părinții mei au ales-o pe Irina în locul meu. Că sângele nu mai înseamnă nimic când e vorba de proprietăți.

Am început să merg la terapie. Psihologul m-a întrebat:

— Ce ai vrea să le spui părinților tăi dacă ai putea?

Am izbucnit în plâns:

— Aș vrea să le spun că m-au pierdut… Că nu vreau nimic material, vreau doar să știu că sunt iubită la fel ca sora mea.

A trecut aproape un an de atunci. Încerc să-mi refac viața, dar rana rămâne deschisă. De Crăciun am primit un mesaj sec de la mama: „Sperăm că ești bine.” Atât.

Uneori mă întreb dacă ar trebui să-i iert sau dacă ar trebui să lupt pentru dreptatea mea în instanță. Dar ce rost are? Poate că unele răni nu se vindecă niciodată.

Mă uit la poza bunicii de pe noptieră și mă întreb: oare ea ar fi lăsat vreodată ca banii să ne despartă?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător sau poate credeți că exagerez… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu? Se poate repara vreodată o astfel de trădare?