Lanțuri Nevăzute: Trezirea unui Tată Român

— Tata, tu niciodată nu mă asculți! Ți-e mai dragă Sorina, nu-i așa?
Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. M-am oprit cu mâna pe clanța ușii, simțind cum inima mi se strânge. Sorina, sora ei mai mică, stătea la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude.
— Nu e adevărat, Ioana, am încercat să spun, dar cuvintele mi-au ieșit stinse.
— Ba da! Mereu îi dai bani, mereu o scoți din încurcături. Pe mine mă întrebi doar dacă am plătit chiria!
Am simțit că mă sufoc. M-am așezat pe scaunul din colț, același scaun pe care stăteam când fetele erau mici și le citeam povești. Acum, între noi era un zid de reproșuri și tăceri.

Nu știu când am început să cred că rolul meu de tată se rezumă la a rezolva problemele financiare ale fetelor mele. Poate după ce mama lor ne-a părăsit, când Sorina avea doar 12 ani și Ioana abia împlinise 16. Am vrut să le protejez de tot ce era rău în lume. Dar am uitat să le ascult, să le văd cu adevărat.

Sorina a avut mereu probleme la școală. A schimbat trei facultăți în cinci ani, iar eu am plătit fără să întreb prea multe. „Las-o, Doru, e sensibilă”, îmi spunea mătușa Anișoara la telefon. Ioana era opusul: independentă, încăpățânată, mereu cu planuri mari. A plecat la Cluj la facultate și nu s-a mai uitat înapoi. Dar când venea acasă, tensiunea plutea în aer.

Într-o seară de iarnă, după ce Sorina m-a sunat plângând că nu are bani de chirie, i-am trimis iar bani. Ioana a aflat și m-a sunat furioasă:
— Tata, tu vezi că Sorina te manipulează? Eu muncesc două joburi și tu nici măcar nu mă întrebi dacă sunt bine!
Am rămas mut. Nu știam ce să-i spun. Mi-era teamă să nu o pierd și pe ea.

Anii au trecut și distanța dintre noi a crescut. Sărbătorile erau un chin: fiecare încerca să fie mai aproape de mine, dar nu reușeam decât să le rănesc pe amândouă. Sorina îmi reproșa că nu o înțeleg; Ioana că nu o apreciez.

Într-o zi, totul a explodat. Era ziua mea de naștere și le-am invitat pe amândouă la masă. Sorina a venit cu un buchet de flori ieftine și ochii roșii de plâns. Ioana a întârziat o oră și a intrat val-vârtej:
— La mulți ani, tata! Sper că ai primit cadoul de la Sorina: încă o factură neplătită!
Sorina s-a ridicat brusc:
— Nu e treaba ta ce vorbesc eu cu tata!
— Ba da, e treaba mea! Pentru că tata nu vede decât ce vrea el!
Am izbucnit:
— Destul! Nu mai pot! Voi credeți că mie îmi e ușor? Că nu mă doare când vă văd certându-vă din cauza mea?
S-a lăsat o liniște grea. Am ieșit pe balcon și am plâns pentru prima dată după mulți ani.

După acea zi, Ioana nu mi-a mai vorbit două luni. Sorina s-a mutat la o prietenă și mi-a trimis doar mesaje scurte: „Sunt bine.” M-am simțit gol, inutil. Am început să merg la biserică duminica, să caut răspunsuri. Preotul m-a ascultat fără să mă judece:
— Doru, uneori dragostea sufocă dacă nu e însoțită de înțelegere. Ai încercat vreodată să le întrebi ce simt cu adevărat?
M-am întors acasă și am scris două scrisori lungi fetelor mele. Le-am spus tot ce nu avusesem curajul să spun: cât de mult le iubesc, cât de mult mi-e teamă să nu le pierd, cât de vinovat mă simt pentru greșelile mele.

Ioana mi-a răspuns prima:
— Tata, îmi pare rău că am fost atât de dură cu tine. Dar vreau să știi că eu nu am nevoie doar de bani sau sfaturi. Am nevoie să fii acolo pentru mine… ca om.
Sorina a venit acasă după o săptămână. A intrat în bucătărie cu ochii în lacrimi:
— Tata… pot să te îmbrățișez?
Am plâns amândoi.

Nu e ușor să repari ani de tăceri și greșeli. Încercăm împreună: vorbim mai des, ne spunem ce ne doare, ne ascultăm fără să judecăm. Uneori încă mă simt prins între ele, dar acum știu că iubirea nu înseamnă sacrificiu orb sau bani aruncați peste răni nevindecate.

Mă întreb adesea: oare câți părinți ca mine ajung să-și piardă copiii din dorința de a-i proteja? Oare când uităm să ne privim copiii ca pe niște oameni întregi și nu ca pe niște proiecte de salvat?