Lanțurile Nevăzute: Trezirea unui Tată

— Tata, tu niciodată nu vezi ce se întâmplă cu adevărat între noi! — vocea Ioanei răsună ascuțit prin sufrageria îngustă, unde mirosul de cafea rece și tensiunea pluteau greu în aer. Am rămas cu mâna pe spătarul scaunului, incapabil să răspund. Lângă ea, Maria își strângea pumnii în poală, privindu-mă cu ochii aceia mari, plini de reproșuri nespuse.

Nu era prima ceartă dintre ele, dar de data asta simțeam că totul se rupe. Am încercat să le ajut mereu, să nu le lipsească nimic. După ce mama lor a murit, am jurat că nu le voi lăsa niciodată să simtă lipsa. Am muncit dublu la fabrica de mobilă din Ploiești, am făcut naveta, am strâns fiecare leu. Le-am dat bani pentru facultate, pentru apartamente, pentru copii. Dar acum, la 62 de ani, stând în fața lor, mi-am dat seama că tot ce am făcut a fost să le pun una împotriva celeilalte.

— Ioana primește mereu mai mult! — a izbucnit Maria, vocea tremurându-i. — Tu nici nu vezi că ne-ai transformat în rivale? Că fiecare ajutor pe care-l dai e ca o competiție?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să cred că e adevărat. Dar privirea lor nu mințea. În ultimii ani, fiecare ajutor financiar a venit cu suspiciuni, cu comparații, cu discuții pe la colțuri între gineri și nepoți. Soțul Ioanei, Radu, mă privea mereu cu ochi reci când îi ajutam pe ai Mariei cu ratele la casă. Iar Andrei, ginerele cel mic, făcea glume amare la mesele de familie: „Să trăiască tata-socru! Poate ne ia și nouă o mașină nouă ca la Ioana.”

Nu am știut niciodată cum să gestionez gelozia asta mocnită. M-am mințit că e normal, că așa sunt frații. Dar în seara aceea, când Ioana a izbucnit și Maria a început să plângă în hohote, am simțit că totul se prăbușește peste mine.

— Nu vreau banii tăi! — a strigat Maria printre lacrimi. — Vreau doar să fim o familie! Să nu mai simt că trebuie să mă lupt pentru atenția ta!

M-am prăbușit pe scaun, incapabil să spun ceva. Am privit spre poza veche de pe perete — eu și fetele mele mici, zâmbind larg într-o zi de vară la Sinaia. Atunci nu exista nimic între noi decât dragoste și promisiunea că vom fi mereu împreună.

— Tata… — vocea Ioanei s-a înmuiat. — Poate n-ai vrut să fie așa. Dar ai făcut diferențe între noi. Și asta doare.

Mi-am trecut mâna peste față, încercând să-mi ascund lacrimile. Cum ajunsesem aici? Unde greșisem? Oare dorința mea de a le proteja le-a făcut mai mult rău decât bine?

În zilele următoare, casa a fost tăcută ca un mormânt. Fetele au plecat fiecare la familia ei, iar eu am rămas singur cu gândurile mele. M-am uitat la conturile bancare, la sumele pe care le dădusem fiecăreia de-a lungul anilor. Era clar: Ioana primise mai mult — pentru că fusese mereu mai vocală, mai insistentă, iar eu nu știam să spun „nu”. Maria era mai retrasă, accepta orice cu un zâmbet trist.

Am început să mă întreb: ce înseamnă să fii un tată bun? Să dai bani? Să repari totul cu ajutor material? Sau să fii prezent cu adevărat? Să asculți? Să spui „te iubesc” fără să scoți portofelul?

Într-o duminică dimineață am decis să merg la Maria acasă. M-a primit în prag cu ochii umflați de plâns.

— Tata…

— Iartă-mă, Maria. N-am știut cât te-am rănit…

A izbucnit din nou în lacrimi și m-a îmbrățișat strâns. Am stat acolo minute bune fără să spunem nimic. Apoi mi-a povestit cât de greu îi este să-și vadă sora ca pe o rivală și nu ca pe sprijinul ei.

— Nu vreau nimic de la tine decât să fim iar aproape…

Am promis că voi schimba lucrurile. Câteva zile mai târziu am mers și la Ioana. A fost mai rece la început.

— Tata, nu vreau să mă simt vinovată pentru ce primesc de la tine… Dar nici nu vreau ca Maria să sufere.

Am vorbit ore întregi despre copilărie, despre mama lor, despre cum fiecare a simțit lipsa în felul ei. Am realizat că banii nu pot cumpăra liniștea sufletească sau iubirea dintre surori.

Am hotărât să opresc orice ajutor financiar pentru o vreme și să încercăm să reconstruim relațiile fără bani la mijloc. Sâmbetele au devenit zilele noastre de familie: mergeam împreună la piață, găteam sarmale sau plimbam nepoții prin parc. La început a fost greu — discuțiile despre bani apăreau mereu ca o umbră între noi.

Dar încet-încet am început să râdem din nou împreună. S-au spus lucruri grele, s-au cerut iertări sincere. Am văzut cum fetele mele reînvață să fie surori și nu adversare.

Acum mă uit la ele și mă întreb: oare câți părinți din România fac aceeași greșeală ca mine? Oare câți cred că dragostea se măsoară în bani și nu în timp petrecut împreună? Dacă aș putea da timpul înapoi… Dar poate că nu e prea târziu să rup lanțurile nevăzute pe care chiar eu le-am pus între noi.

Poate că adevărata moștenire pe care o pot lăsa fetelor mele nu e una materială, ci una a iertării și a iubirii necondiționate.

Mă întreb: voi câți dintre voi v-ați regăsit în povestea mea? Ce ați face diferit dacă ați fi în locul meu?