Maestrul Propriului Meu Necaz: Cum Am Ajuns Să Mă Tem de Propriile Alegeri

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei înghețate, în timp ce Viorica, mama mea, stătea cu mâinile în șold și mă privea de parcă eu aș fi fost vinovată pentru tot ce merge prost în casa asta.

Era ianuarie, iar caloriferul abia duduia. Pe masă, ciorba de perișoare se răcise, iar soțul meu, Lucian, se retrăsese deja în dormitor, sătul de scandaluri. Copiii, Ana și Vlad, se ascunseseră în camera lor, prefăcându-se că nu aud. Dar eu nu mai puteam să tac.

— Cum poți să spui că eu sunt de vină că tata a plecat? — am continuat, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. — Tu ai fost cea care l-a împins afară din casă cu vorbele tale grele!

Viorica a oftat teatral și s-a așezat pe scaunul vechi de lângă geam. — Dacă nu eram eu să țin casa asta, voi toți erați pe drumuri! Eu am muncit, eu am tras! Dar nimeni nu vede, nimeni nu apreciază!

Așa era mereu. Orice problemă apărea, Viorica găsea o cale să o complice și apoi să ne acuze pe noi. Când tata a plecat la muncă în Italia și nu s-a mai întors, tot ea a fost cea care a rămas cu noi, dar și cea care ne-a făcut viața un calvar. Orice greșeală a noastră era un afront personal la adresa ei.

Am crescut cu sentimentul că nu sunt niciodată suficient de bună. Când am luat nota 9 la matematică în clasa a opta, Viorica a țipat la mine ore întregi: „Ce-o să zică lumea? Fata Vioricăi e proastă!” Când am intrat la liceu la filologie și nu la mate-info, a plâns trei zile și nu mi-a vorbit o săptămână.

Când l-am cunoscut pe Lucian, m-am agățat de el ca de o salvare. El era calm, blând, avea o familie normală. M-am mutat la el imediat după bacalaureat, dar Viorica nu s-a lăsat dusă din viața mea. Venea zilnic cu plasele pline de mâncare și reproșuri: „Nu știi să gătești! Nu știi să crești copiii! Dacă nu eram eu…”

Anii au trecut și eu am devenit o umbră. Lucian mă ruga să pun limite, dar eu nu puteam. Mă simțeam vinovată. Odată, când Ana a făcut febră mare și eu eram la serviciu, Viorica a sunat ambulanța fără să mă anunțe. Apoi mi-a reproșat luni întregi: „Dacă nu eram eu, copilul tău murea!”

Într-o zi de vară, când Vlad avea doar patru ani, l-am găsit plângând în baie. — Ce s-a întâmplat? — l-am întrebat speriată.

— Bunica a zis că dacă nu sunt cuminte, vine tata și nu se mai întoarce niciodată…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am mers la Viorica și i-am spus să nu mai sperie copiii. S-a supărat atât de tare încât n-a mai venit două zile. Apoi a apărut cu o pungă de covrigi și s-a comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Într-o noapte, Lucian mi-a spus:

— Nu mai pot trăi așa. Ori punem limite cu mama ta, ori mă mut eu cu copiii la ai mei.

M-am simțit trădată și singură. Cum puteam să aleg între soțul meu și mama care m-a crescut? Dar nici nu mai puteam continua așa.

Am încercat să vorbesc cu Viorica:

— Mamă, trebuie să înțelegi că avem nevoie de spațiu. Copiii sunt speriați, Lucian e obosit… Eu sunt obosită.

A izbucnit într-un râs amar:

— Așa sunteți voi tinerii! Nu știți ce-i greul! Dacă n-aș fi eu, v-ați pierde cu totul!

În acea noapte am plâns până dimineața. M-am uitat la Ana dormind liniștită și mi-am jurat că ea nu va crește cu frica pe care am avut-o eu.

A doua zi am pus piciorul în prag:

— Mamă, te rog să vii doar când te chemăm. Nu mai intra fără să bați la ușă. Nu mai speria copiii. Dacă nu poți respecta asta… va trebui să ne vedem mai rar.

A urlat la mine că sunt nerecunoscătoare. Că o să regret toată viața. Că nimeni n-o să mă iubească așa cum mă iubește ea.

Au trecut luni grele. Viorica venea rar și mereu cu fața lungă. Eu am început să respir din nou. Ana și Vlad au devenit mai veseli. Lucian mi-a spus într-o seară:

— Parcă e alt aer în casă…

Dar vina nu m-a părăsit niciodată complet. De fiecare dată când Viorica mă suna plângând că e singură sau bolnavă, inima mi se strângea.

Acum stau pe canapea și mă uit la pozele vechi cu tata zâmbind timid lângă noi. Mă întreb: oare dacă mama ar fi știut să-și gestioneze durerile altfel, am fi fost o familie fericită? Sau poate că fiecare dintre noi e propriul maestru al necazului?

Cât de mult trebuie să sacrifici din tine pentru liniștea celor dragi? Și unde tragi linia între iubire și autodistrugere?