Niciodată n-am înțeles de ce mama gătea cu atâta drag pentru soțul meu: Într-o noapte, am aflat adevărul

— Nu mai pune atâta sare, mamă! Mihai nici măcar nu mănâncă ciorbă de perișoare, i-am spus, răsuflând exasperată în bucătăria mică, aburindă de la oala care clocotea pe aragaz. Mama s-a oprit din amestecat și m-a privit cu ochii ei obosiți, dar blânzi. — Lasă, draga mea, poate azi îi place. Trebuie să-i gătești bărbatului tău, altfel… — Altceva ce? am izbucnit, simțind cum mă încing la față. Nu suntem în 1980! Eu vreau să călătoresc, să văd lumea, nu să stau să-i fac lui Mihai mâncare în fiecare zi!

Adevărul era că niciodată n-am înțeles obsesia mamei pentru gătit. Pentru ea, totul se învârtea în jurul mesei: duminica era sfântă, cu sarmale și cozonac, iar când Mihai a intrat în viața mea, parcă a găsit un nou sens existenței ei. Eu visam la altceva. Îmi doream să văd Parisul, să mă pierd pe străzile din Lisabona sau să beau cafea la Roma. Nu să mă cert cu mama despre cât de multă sare trebuie pusă într-o ciorbă.

Mihai era opusul meu: liniștit, calculat, iubitor de tradiții. Îi plăcea să vină acasă și să găsească masa pusă, dar niciodată nu mi-a cerut explicit asta. Totuși, mama părea să simtă că e datoria ei să compenseze lipsa mea de „feminitate românească”, cum îi plăcea să spună.

Într-o seară de toamnă târzie, după o zi lungă la birou, am ajuns acasă și am găsit-o pe mama în bucătărie, râzând cu Mihai. Am simțit un junghi ciudat în stomac. Erau atât de relaxați împreună, iar eu mă simțeam ca un intrus în propria casă. — Ce faceți? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea. — Uite, mama ta mi-a arătat cum se face plăcinta cu dovleac ca la bunica la țară! a spus Mihai entuziasmat.

Am lăsat geanta jos și am ieșit pe balcon. M-am uitat la luminile orașului și m-am întrebat dacă nu cumva greșisem undeva. Poate că eram prea egoistă? Sau poate că mama nu putea accepta că fiica ei nu vrea să fie ca ea?

Seara aceea a trecut greu. Am adormit târziu, cu gândurile răvășite. Pe la miezul nopții, m-am trezit brusc. Am auzit voci șoptite din bucătărie. M-am ridicat încet și am mers pe hol, fără să fac zgomot. Mama și Mihai stăteau la masă, cu câte un pahar de vin în față.

— Nu știu ce să mai fac cu ea… a spus mama încet. Parcă nu mă mai ascultă deloc. — E altfel decât tine, tanti Maria. Dar o iubesc așa cum e. — Știu… dar mi-e teamă că o pierd. De când era mică visa să plece, să vadă lumea… Eu n-am avut curajul ăsta niciodată.

Mi s-au umezit ochii. Nu știam că mama se teme atât de mult să nu mă piardă. Pentru ea, gătitul era singura formă prin care știa să-și arate dragostea și grija.

— Poate ar trebui s-o lași să fie ea însăși… a spus Mihai blând. — Poate… Dar dacă pleacă? Dacă nu se mai întoarce?

Am simțit cum mă strânge inima. Am intrat în bucătărie fără să mai pot asculta.

— Nu plec nicăieri! am spus printre lacrimi. Nu vreau să vă pierd pe niciunul dintre voi! Dar nici nu pot trăi viața pe care o vrei tu pentru mine, mamă…

Mama s-a ridicat încet și m-a îmbrățișat. — Știu… Mi-e greu să accept că ai alte visuri decât mine. Dar mi-e și mai greu să te văd nefericită.

Am stat așa mult timp, strânse una în cealaltă. Mihai ne privea tăcut.

Au urmat zile grele după acea noapte. Mama a început să gătească mai puțin și a încercat să nu se mai implice atât de mult în viața noastră. Eu am început să-i povestesc despre planurile mele de călătorie și chiar am invitat-o într-un city break la Budapesta. A râs și mi-a spus că n-a ieșit niciodată din țară.

Într-o dimineață de primăvară, când soarele abia răsărise peste blocuri, mama mi-a spus: — Poate că e timpul să văd și eu lumea ta. Poate așa o să te înțeleg mai bine.

Am plâns amândouă atunci. Pentru prima dată, am simțit că suntem pe aceeași parte a baricadei.

Acum, când mă uit în urmă la acea noapte din bucătărie, îmi dau seama cât de ușor e să judeci fără să știi ce e în sufletul celuilalt.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că ne e teamă să-i rănim pe cei dragi? Sau pentru că nu știm cum altfel să le arătăm iubirea?