Niciodată nu i-am spus mamei că sunt însărcinată: Povestea unei familii împărțite între iubire și secrete

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! vocea lui Vlad răsună în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni, scorojiti de vreme. Mama stătea la masă, cu mâinile strânse pe cana de ceai, iar eu mă uitam la ei, simțind cum inima îmi bate nebunește. Era o seară de iarnă, frigul pătrundea prin ferestrele vechi, iar în aer plutea ceva nespus, ca o promisiune de furtună.

Totul a început după ce tata s-a stins. Boala lui ne-a măcinat pe toți, dar pe mama cel mai tare. După înmormântare, casa noastră din satul Ciorogârla a devenit mai tăcută ca niciodată. Vlad și cu mine mergeam la același liceu din comună, dar nu mai vorbeam ca înainte. El se închidea în camera lui, ascultând rock la căști, iar eu mă prefăceam că învăț pentru bac, deși gândurile îmi fugeau mereu la altceva.

Într-o zi, am simțit că nu mai pot. Aveam 18 ani și o povară uriașă pe umeri: eram însărcinată. Tatăl copilului era Rareș, băiatul de la magazinul din colț, cu ochi verzi și zâmbet ștrengar. Ne iubeam în felul nostru stângaci, dar știam că nu e pregătit să fie tată. Nici eu nu eram pregătită să fiu mamă. Dar nu puteam să-i spun mamei. Nu după tot ce suferise cu tata.

Într-o seară, când Vlad a venit acasă mai devreme decât de obicei, l-am auzit certându-se cu mama. — De ce trebuie să împărțim totul? Eu am muncit mai mult pe lângă casă! Tu mereu o protejezi pe Ana! spunea el, aruncând o privire spre mine. Mama a oftat adânc: — Vlad, sunteți amândoi copiii mei. Tot ce am e pentru voi. Nu vreau să vă certați pentru bani.

Atunci am aflat că mama strânsese bani ani la rând, punând deoparte fiecare leu din pensia tatei și din salariul ei de vânzătoare la brutărie. Voia să ne dea fiecăruia jumătate din economii când vom avea nevoie cel mai mult. Vlad voia să-și cumpere o mașină second-hand ca să poată merge la facultate în București. Eu… eu voiam doar să scap de frica ce mă apăsa în fiecare zi.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin curte, printre pomii goi și zăpada murdară. M-am gândit să-i spun mamei adevărul: că sunt însărcinată și că nu știu ce să fac. Dar mi-era teamă s-o rănesc. Mi-era teamă că va crede că am distrus tot ce a încercat să păstreze după moartea tatei.

A doua zi dimineață, mama a venit la mine în cameră. M-a privit lung și mi-a spus încet: — Ana, știu că ascunzi ceva. Poți să-mi spui orice. Am simțit cum lacrimile îmi urcă în gât, dar am dat din cap că nu e nimic. — Sunt doar obosită, mamă.

Timpul trecea și burtica începea să se vadă. Vlad era tot mai distant, iar mama tot mai îngrijorată. Într-o seară, când Rareș a venit pe furiș la mine, l-am întrebat dacă vrea să-și asume copilul. S-a uitat la mine speriat: — Ana, eu nici nu știu dacă pot… N-am bani, n-am nimic! Am simțit cum lumea mi se prăbușește.

Într-o duminică dimineață, când mama pregătea plăcinte cu mere, Vlad a izbucnit din nou: — Nu e corect! Eu trag din greu și tu îi dai Anei totul! Mama a ridicat vocea pentru prima dată: — Vlad! Nu știi prin ce trece sora ta! Nu vezi cât e de schimbată? Vlad a tăcut brusc și s-a uitat la mine cu suspiciune.

Atunci am fugit afară și m-am prăbușit pe banca din fața casei. Mama m-a urmat și m-a luat în brațe. — Ana, te rog… spune-mi ce ai! Am izbucnit în plâns: — Mamă… sunt însărcinată! Nu știu ce să fac… Mi-e frică!

Mama m-a strâns tare la piept și mi-a șoptit: — O să trecem împreună peste asta. Nu ești singură! Pentru prima dată după mult timp am simțit că pot respira.

Vlad a aflat și el curând. La început a fost furios: — Ai distrus tot! Acum toți banii vor merge la tine! Dar apoi l-am văzut plângând singur în camera lui. Într-o seară a venit la mine și mi-a spus încet: — Îmi pare rău… N-am știut prin ce treci.

Mama a împărțit banii între noi doi: jumătate pentru Vlad, jumătate pentru mine și copilul meu nenăscut. Rareș a dispărut din peisaj; nu era pregătit pentru viața asta. Eu am rămas cu mama și cu fratele meu, încercând să ne reconstruim familia din bucățile rămase.

Acum, când îmi țin fetița în brațe și o văd pe mama zâmbind trist lângă noi, mă întreb: oare câte mame își sacrifică liniștea pentru copiii lor fără ca noi să știm? Și câte adevăruri rămân nespuse între pereții unei case mici de la țară?

Voi ați avut vreodată un secret atât de mare încât v-a fost teamă să-l spuneți celor dragi? Ce ați fi făcut în locul meu?