„Nu mai ai mamă!” – Povestea unei familii sfâșiate între iubire și orgoliu

— Nu mai ai mamă! Ai auzit? Nu mai ai mamă!
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu lacrimile ei. Stăteam în prag, cu mâinile tremurânde, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Dar nu mai era loc de cuvinte. Totul pornise de la o frază spusă în grabă, fără să-mi dau seama cât rău putea aduce.

— Mamă, tu ești cea mai bună din lume. O să fac orice să te văd mereu zâmbind, îi spusesem într-o seară, când mă întorsesem târziu de la muncă, obosit și cu sufletul greu. O văzusem tristă, stingheră, după ce soția mea, Ioana, îi spusese că nu are nevoie de ajutor la gătit.

Mama a zâmbit atunci, dar zâmbetul ei era trist. Poate că simțea deja că între ea și Ioana se ridica un zid. Eu nu vedeam nimic. Eram prins între două femei pe care le iubeam, fiecare în felul ei: mama care mă crescuse singură, după ce tata murise într-un accident stupid la combinat, și Ioana, fata pe care o cunoscusem la facultate și care mă făcea să cred că viața poate fi frumoasă.

În acea zi de duminică, când totul a explodat, eram toți trei la masă. Mama pregătise sarmale, Ioana făcuse prăjitură cu mere. Încercam să păstrăm aparențele unei familii fericite. Dar tensiunea plutea în aer.

— Petre, te rog să duci gunoiul după masă, mi-a spus Ioana.
— Lasă-l pe Petre, du-l tu dacă vrei să fie dus acum! a intervenit mama.
Ioana a oftat și s-a ridicat brusc:
— Nu mai pot! De fiecare dată când vin aici simt că nu sunt bună de nimic!

Am încercat să le liniștesc:
— Haideți, nu vă certați pentru nimicuri…
Dar mama s-a ridicat și ea:
— Pentru tine nu contează! Tu doar să fii liniștit! Dar eu? Eu unde mai sunt?

Apoi a urmat acea frază: „Nu mai ai mamă!”

Am rămas împietrit. Ioana plângea în dormitor. Mama plângea în bucătărie. Eu stăteam între două uși și nu știam pe care să o deschid.

În zilele următoare, mama nu mi-a mai răspuns la telefon. Mergeam la serviciu ca un robot. Colegii mă întrebau ce am pățit. Nu puteam să le spun că viața mea de familie se destramă din cauza orgoliului și a neputinței mele de a pune limite.

Ioana încerca să mă liniștească:
— Petre, nu e vina ta. Dar nu pot trăi mereu cu impresia că sunt mereu pe locul doi.

Îmi aminteam de copilăria mea, când mama îmi spunea:
— Tu ești tot ce am pe lume. Pentru tine trăiesc.

Acum simțeam că orice aș face, cineva va suferi. Mergeam la mama acasă și băteam la ușă ore întregi. Într-o zi mi-a deschis vecina:
— Nu vrea să vorbească cu nimeni. Zice că nu mai are fiu.

M-am întors acasă și am găsit-o pe Ioana făcând bagajele.
— Nu mai pot, Petre. Nu vreau să fiu motivul pentru care mama ta suferă.
Am căzut în genunchi:
— Te rog, nu pleca! O să rezolv eu cumva…

Dar cum? Cum poți împăca două iubiri care se exclud una pe alta?

Au trecut luni de zile în care am trăit ca un străin în propria viață. Mama nu voia să audă de mine. Ioana era tot mai distantă. Prietenii mă evitau pentru că eram mereu abătut.

Într-o seară am primit un telefon de la spital: mama avusese un atac de cord. Am fugit ca nebunul pe străzi ude de ploaie, rugându-mă să nu fie prea târziu.

Când am ajuns la spital, era întinsă pe pat, palidă și slabă.
— Mamă… te rog… iartă-mă!
Ea m-a privit cu ochii goi:
— Nu pe tine trebuie să te iert… ci pe mine, că nu știu să te las să fii fericit.

Am plâns amândoi ca niște copii. I-am promis că voi încerca să fiu un pod între ea și Ioana, nu un zid.

A trecut un an de atunci. Încercăm să reconstruim ceva din ce s-a rupt. Mama vine rar la noi acasă, dar când vine, Ioana o întâmpină cu o cafea și un zâmbet timid. Eu încă mă tem că orice cuvânt poate declanșa din nou furtuna.

Mă întreb uneori: oare putem iubi fără să rănim? Sau e inevitabil ca dragostea pentru cineva să însemne suferință pentru altcineva? Voi ce credeți?