Paștele care mi-a sfâșiat familia – și sufletul

— Nu cred că e momentul să aduci pe cineva nou la masa de Paște, Irina, a șuierat mama printre dinți, în timp ce așeza cozonacul pe masă. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar privirea lui Vlad, partenerul meu, s-a oprit stânjenită pe fața ei. Era primul nostru Paște împreună și, deși sperasem că familia mea îl va primi cu brațele deschise, încă de la intrare am simțit aerul greu, ca înaintea unei furtuni.

Tata tăcea, cu ochii în farfurie, iar fratele meu, Radu, nu-și ascundea disprețul. — Nu puteai să-l prezinți altădată? Chiar azi? a întrebat el, cu voce tăioasă. Am încercat să răspund calm:

— Vlad e important pentru mine. Vreau să-l cunoașteți.

Mama a oftat adânc și a început să taie ouăle roșii. — Important pentru tine, dar pentru noi? Ai uitat ce înseamnă familia?

M-am simțit prinsă la mijloc, ca un copil certat pentru o vină pe care nu o înțelege. Vlad mi-a strâns mâna sub masă, dar gestul lui nu a făcut decât să aprindă și mai tare spiritele. Bunica, care de obicei era liantul nostru, părea și ea pierdută între două lumi: cea a tradiției și cea a prezentului meu complicat.

— Irina, dragă, știi că Paștele e despre iertare și împăcare. Dar uneori parcă ne îndepărtăm tot mai mult unii de alții… a murmurat ea.

Am simțit un nod în gât. În ultimii ani, familia noastră fusese măcinată de certuri mărunte: tata rămăsese fără serviciu și se închidea tot mai mult în el, mama devenise tot mai aspră, iar Radu își găsea refugiul în prieteni și alcool. Eu plecasem la București la facultate și mă întorceam tot mai rar acasă. Acum, cu Vlad lângă mine, simțeam că încerc să construiesc ceva nou pe ruinele unei iubiri familiale care se destrăma.

— Poate că nu e momentul potrivit, dar niciodată nu pare să fie momentul potrivit pentru nimic în familia noastră! am izbucnit eu. Mereu găsim motive să ne certăm sau să ne evităm.

Mama s-a ridicat brusc de la masă. — Dacă nu-ți convine, poți pleca! Mereu ai fost cu capul în nori, Irina! Mereu ai făcut doar ce-ai vrut!

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Vlad s-a ridicat și el:

— Doamnă, nu vreau să vă supăr. Îmi pare rău dacă am greșit cu ceva.

Radu a râs scurt:

— Nu-i vina ta că sora mea nu știe ce vrea.

Bunica încerca să calmeze spiritele:

— Haideți, copii, e Paște! Să nu ne certăm azi…

Dar era prea târziu. Tensiunea explodase. Tata s-a ridicat și el:

— Poate ar trebui să ne spunem fiecare ce avem pe suflet! Eu m-am săturat să fiu acuzat că nu fac destul!

Mama l-a privit cu ochi goi:

— Nu faci nimic! De ani de zile doar bei și te plângi!

Radu a izbucnit:

— Și eu? Eu sunt mereu oaia neagră! Dar voi? Voi sunteți perfecți?

M-am ridicat și eu:

— Poate că toți avem nevoie de o pauză unii de la alții!

Am ieșit pe balcon cu Vlad după mine. Aerul rece m-a trezit din amorțeală. Am început să plâng în hohote.

— Îmi pare rău că te-am adus aici… Nu voiam să fie așa.

Vlad m-a luat în brațe:

— Irina, familia ta e ca oricare alta. Toți avem răni vechi. Dar poate tocmai azi era nevoie să le scoatem la lumină.

Am stat mult timp pe balcon, privind spre blocurile cenușii ale orașului mic din Moldova unde crescusem. În casă se auzeau voci ridicate, apoi liniște. După un timp, bunica a venit lângă noi.

— Dragii mei… știți ce cred eu? Cândva, Paștele era singura zi din an când ne adunam toți laolaltă. Acum parcă fiecare vine cu bagajul lui de supărări și nu mai știm să ne ascultăm unii pe alții.

Am privit-o printre lacrimi:

— Ce să facem, mamaie? Cum să reparăm?

Ea mi-a zâmbit trist:

— Să nu renunțați unii la alții. Să aveți răbdare. Și să vă spuneți adevărul chiar dacă doare.

Când am intrat din nou în sufragerie, mama plângea în bucătărie, tata stătea cu capul în mâini, iar Radu privea fix la televizor fără să vadă nimic. M-am apropiat de mama:

— Îmi pare rău… N-am vrut să te rănesc.

Ea m-a îmbrățișat strâns:

— Știu… Mi-e teamă că te pierd. Că ne pierdem cu toții.

În seara aceea am stat împreună fără să mai vorbim mult. Fiecare cu gândurile lui, dar parcă mai aproape decât fusesem de mult timp. Vlad a plecat devreme spre pensiunea unde era cazat. Înainte să plece mi-a spus:

— Nu fugi de familie, Irina. Dar nici nu-ți uita drumul tău.

Noaptea aceea am dormit greu. M-am întrebat dacă voi reuși vreodată să împac cele două lumi: cea a familiei mele rănite și cea a vieții mele noi alături de Vlad. Poate că uneori trebuie să lași lucrurile să doară ca să poată începe vindecarea.

Acum mă întreb: câți dintre noi nu trăim astfel de Paște? Câți nu ne simțim sfâșiați între loialitatea față de familie și dorința de a fi noi înșine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?