Schimbarea încuietorii

— Nu se poate! Nu se poate! am șoptit printre dinți, tremurând de frig și de furie, cu mâna strânsă pe cheia care refuza să se rotească în broasca ușii. Lângă mine, Ilinca, fetița mea de șase ani, mă privea cu ochii mari, întrebători. „Mami, de ce nu intrăm?”

Am inspirat adânc, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era trecut de ora opt seara, iar strada era pustie. Lumina slabă a felinarului se reflecta pe geamurile aburite ale casei copilăriei mele. Casa aceea, care ar fi trebuit să fie refugiu, era acum o fortăreață inaccesibilă.

Am bătut la ușă. O dată. De două ori. De trei ori. În cele din urmă, am auzit pași grei pe hol și vocea mamei mele, aspră ca întotdeauna:

— Cine e?

— Eu sunt, mama. Ioana.

A urmat o tăcere apăsătoare, apoi clinchetul lanțului de siguranță. Ușa s-a deschis doar cât să-i văd ochii cenușii, reci.

— Ce cauți aici?

— Am venit… am nevoie să stau câteva zile. Te rog.

Mama s-a uitat la Ilinca, apoi la mine. A oftat adânc.

— Nu mai locuiești aici de patru ani. De ce ai venit acum?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să-i spun adevărul: că soțul meu, Radu, mă lăsase cu datorii și promisiuni goale, că nu mai aveam unde merge. Că eram disperată.

— Te rog, mama. E frig. Ilinca e obosită.

A ezitat o clipă, apoi a deschis ușa larg. Am intrat cu pași mici, simțind privirea ei ca o povară pe umeri.

În bucătărie mirosea a ceai de tei și a pâine proaspătă. M-am așezat la masă, iar Ilinca s-a lipit de mine.

— De ce ai schimbat încuietoarea? am întrebat încet.

Mama a ridicat din umeri.

— După ce ai plecat cu Radu fără să spui nimic… Am vrut să mă simt în siguranță.

Am simțit un nod în gât. Știam că am rănit-o când am plecat fără să mă uit înapoi. Dar nu puteam să-i explic atunci cât de mult aveam nevoie să scap din umbra ei sufocantă.

— Știi că nu mi-a fost ușor nici mie…

— Nu știu nimic! m-a întrerupt ea. N-ai mai dat niciun semn. Ai ales bărbatul acela în locul familiei tale!

Ilinca s-a strâns și mai tare lângă mine. Am simțit că trebuie să fiu puternică pentru ea.

— Radu nu mai e… Suntem doar noi două acum.

Mama s-a uitat lung la mine, apoi a început să plângă în tăcere. Lacrimile ei m-au surprins mai mult decât orice reproș.

— Nu vreau să te judec, Ioana… Dar mi-e greu să uit cum ai plecat.

Am tăcut amândouă minute bune. În cele din urmă, Ilinca a rupt liniștea:

— Bunico, pot să dorm cu tine?

Mama a zâmbit slab și a întins mâna spre ea. Am simțit pentru prima dată o rază de speranță.

Noaptea aceea am dormit puțin. M-am perpelit pe canapeaua veche din sufragerie, ascultând zgomotele casei: scârțâitul podelei, vântul care bătea în geamuri, respirația liniștită a fiicei mele din camera alăturată. M-am întrebat dacă voi reuși vreodată să repar ceea ce am stricat.

A doua zi dimineață, mama pregătise micul dejun ca pe vremuri: ouă ochiuri și ceai cu lămâie. Ne-am așezat toate trei la masă, ca o familie adevărată.

— Ce ai de gând să faci? m-a întrebat mama direct.

Am oftat.

— O să-mi caut de muncă. Nu vreau să vă deranjez prea mult…

— Nu mă deranjezi… Dar trebuie să știi că nu mai suntem ca înainte.

Am dat din cap. Știam asta mai bine decât oricine.

Zilele au trecut greu. Am început să lucrez la o brutărie din cartier, pe salariu minim. Seara veneam acasă obosită, dar Ilinca era mereu veselă: „Mami, bunica m-a învățat să fac cozonac!”

Încet-încet, zidurile dintre mine și mama au început să se crape. Într-o seară, după ce Ilinca adormise, am găsit-o pe mama în bucătărie, privind vechiul album de fotografii.

— Ți-l amintești pe tata? m-a întrebat ea brusc.

Am zâmbit trist.

— Da… Îmi lipsește uneori.

— Și mie… Poate dacă ar fi fost el aici, n-ai fi plecat atât de repede.

Am simțit cum mi se umezes ochii.

— Poate… Dar nu pot da timpul înapoi.

Mama a închis albumul și m-a privit lung.

— Ioana… Eu te-am iubit mereu. Chiar dacă n-am știut cum să-ți arăt asta.

Am izbucnit în plâns și ne-am îmbrățișat pentru prima dată după ani întregi.

Au trecut luni până când am reușit să strâng bani pentru o garsonieră modestă. În ziua când am plecat din nou din casa copilăriei mele, mama ne-a îmbrățișat pe amândouă și ne-a spus:

— Ușa mea va fi mereu deschisă pentru voi.

Acum, când privesc în urmă la acea seară friguroasă când am rămas blocată în fața ușii schimbate, mă întreb: oare câți dintre noi avem curajul să cerem iertare și să redeschidem uși pe care le-am trântit cândva? Poate că uneori cheia nu e la noi — ci în inima celor pe care i-am rănit.