Scrisori din Trecut: Povestea Care Mi-a Schimbat Viața

— Nu ai voie să umbli acolo, Vlad! vocea mamei răsună ascuțit din capătul scării, dar era prea târziu. Aveam deja cutia prăfuită în brațe, cu inima bătându-mi nebunește. Nu știam atunci că, deschizând-o, aveam să răscolesc nu doar praful podului, ci și trecutul întregii noastre familii.

Era o zi mohorâtă de noiembrie, iar eu mă întorsesem acasă după ce pierdusem slujba la fabrica de mobilă. Mă simțeam inutil, prins între două lumi: una a trecutului pe care nu-l înțelegeam și alta a prezentului care mă respingea. Când am găsit cutia aceea veche, am crezut că voi descoperi doar fotografii sau acte prăfuite. Dar sub o batistă brodată cu inițialele „E.C.” am găsit un teanc de scrisori legate cu o sfoară roșie.

Am citit primul plic tremurând. „Dragă Elena, încă o noapte fără tine. Mă gândesc la ochii tăi și la promisiunea făcută sub teiul din curtea liceului…” Scrisul era ferm, dar plin de dor. Nu era de la tata. Numele semnatarului era „Doru”.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mama nu mi-a vorbit niciodată despre un Doru. Tata era mereu absent, prins cu serviciul sau cu băutura, iar mama… mama era stânca noastră tăcută. Am continuat să citesc, fiecare rând dezvăluind o poveste de dragoste interzisă, născută în anii ’80, când România era încă sub Ceaușescu.

„Nu pot să-ți spun totul prin scrisori. Sunt urmărit. Securitatea știe că vreau să fug. Dacă nu mă întorc, să nu mă uiți…”

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Doru fusese disident? Un fugar? De ce nu știusem nimic până acum? Am coborât cu scrisorile în bucătărie, unde mama pregătea supa de pui.

— Mamă, cine e Doru?

A scăpat lingura în oală și s-a uitat la mine ca și cum ar fi văzut o fantomă.

— Unde ai găsit scrisorile alea?

— În pod. De ce nu mi-ai spus niciodată?

A tăcut mult timp. Am văzut cum îi tremură mâinile. Apoi a început să vorbească încet, ca și cum fiecare cuvânt ar fi durut-o.

— Doru a fost… prima mea iubire. Ne-am cunoscut la liceu. Era visător, rebel… voia să schimbe lumea. Când a început să vorbească împotriva regimului, au venit după el. A încercat să fugă din țară. Nu l-am mai văzut niciodată.

— Și tata?

— Pe tatăl tău l-am cunoscut după ce am aflat că Doru dispăruse. Eram distrusă… aveam nevoie de cineva care să mă țină pe linia de plutire.

Am simțit cum tot ce știam despre familia mea se clatină. Tata nu fusese niciodată cald cu mine; mereu am simțit că lipsește ceva între noi. Acum înțelegeam de ce.

În zilele următoare, am citit toate scrisorile lui Doru. Erau pline de speranță și disperare, de promisiuni nespuse și vise frânte. Într-una dintre ele, Doru îi scria mamei mele că dacă va reuși să treacă granița, o va chema la el în Germania.

Am început să caut informații despre el. Am mers la arhivele CNSAS, am vorbit cu bătrâni din sat care își aminteau vag de un băiat „prea curajos pentru vremurile alea”. Unul dintre ei mi-a spus:

— L-au prins la graniță, băiete. L-au bătut rău… N-a mai apucat să plece nicăieri.

M-am întors acasă cu sufletul sfâșiat. Mama plângea în fiecare seară după ce citea din nou scrisorile. Tata nu mai era printre noi de câțiva ani; poate că dacă ar fi fost, i-aș fi cerut socoteală pentru toate tăcerile lui apăsătoare.

Într-o seară, am găsit-o pe mama privind pe fereastră, cu ochii pierduți în întuneric.

— Crezi că am greșit că nu ți-am spus niciodată? m-a întrebat ea cu voce stinsă.

— Nu știu… Poate că da, poate că nu. Dar acum înțeleg de ce ai fost mereu tristă.

Am început să vorbim mai des despre trecut. Despre cum dragostea adevărată nu moare niciodată, chiar dacă viața ne forțează să mergem mai departe cu altcineva. Despre cum regimul comunist a distrus nu doar vieți, ci și suflete.

Într-o zi am găsit curajul să-i spun:

— Mamă, cred că e timpul să-l ierți pe tata… și pe tine însăți.

A zâmbit trist și m-a strâns în brațe.

Acum, când privesc la viața mea, mă întreb adesea: câte povești ca a noastră zac ascunse prin podurile caselor românești? Câte iubiri au fost frânte de frică și teroare? Și oare cât de mult ne definește ceea ce alegem să ascundem sau să spunem copiilor noștri?