Secretul Nespus al Dimineții de Primăvară

— Iar latră câinele ăla! Nu mai pot, Vlad, nu mai pot! De trei nopți nu dormim, spuse Irina, trăgându-și pătura peste cap.

M-am ridicat din pat bombănind, cu ochii încă lipiți de somn. Era ora șase dimineața, iar lumina gri a primăverii abia pătrundea printre blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Lătratul venea de undeva din spatele blocului, insistent, disperat. M-am uitat la Irina, care își freca tâmplele, obosită și nervoasă. Nu era prima dată când ne certam din cauza unor nimicuri, dar în ultima vreme tensiunea dintre noi crescuse. Poate era oboseala, poate rutina, poate faptul că fiica noastră, Ana, abia intrase la liceu și părea tot mai distantă.

Am ieșit pe balcon, trăgând aer rece în piept. Jos, lângă ghena de gunoi, un câine negru, slab, se învârtea agitat. Lângă el, o pungă mare de plastic. Am simțit un fior ciudat. Am coborât în grabă scările, fără să-mi iau nici măcar geaca.

— Vlad! Unde te duci? a strigat Irina după mine.

— Mă duc să văd ce-i cu câinele ăla!

Când am ajuns jos, câinele s-a dat la o parte și a început să mârâie încet. M-am apropiat de pungă și am văzut că se mișca. Am deschis-o cu grijă și am rămas împietrit: înăuntru era un pui de pisică abia născut, ud și tremurând. Câinele îl păzea cu disperare.

Am luat pisoiul în brațe și l-am dus acasă. Irina m-a privit șocată.

— Ce faci cu el? Nu avem nevoie de încă o problemă!

— Nu pot să-l las să moară. Uite cum tremură…

Irina a oftat adânc și a plecat la bucătărie. Am încălzit niște lapte și am încercat să hrănesc pisoiul. Ana a apărut în ușă, cu ochii umflați de somn.

— Ce-i cu gălăgia asta?

— Uite ce am găsit…

Ana s-a apropiat încet și a zâmbit pentru prima dată după mult timp. A luat pisoiul în brațe și l-a mângâiat ușor.

— Îl putem păstra?

Irina a venit cu o cană de cafea și s-a uitat la noi ca la niște copii care au făcut o prostie.

— Vlad, nu avem bani nici pentru noi! Cum să mai creștem și un animal?

— O să mă ocup eu de el, promit! a spus Ana cu voce stinsă.

Am simțit atunci că între noi trei se întâmplase ceva. O liniște ciudată s-a așternut peste bucătăria noastră mică. Dar liniștea n-a durat mult.

În zilele următoare, câinele negru a continuat să stea lângă bloc. Ana îi ducea mâncare pe ascuns. Într-o seară, am găsit-o plângând pe balcon.

— Ce s-a întâmplat?

— Tata… nu vreau să-l las acolo singur… De ce oamenii aruncă animalele ca pe gunoi?

N-am știut ce să-i răspund. Și eu mă simțeam vinovat că nu pot face mai mult. În acea noapte, Irina mi-a spus că ar trebui să-l ducem la adăpost.

— Nu putem salva toți câinii din lume, Vlad! Avem destule probleme: facturi neplătite, Ana nu vorbește cu noi…

— Poate tocmai asta e problema… Poate nu vorbim destul între noi.

Irina a tăcut. Am simțit că ceva o apasă. În dimineața următoare am găsit-o pe Ana vorbind la telefon cu cineva.

— Cu cine vorbeai?

— Cu bunica…

M-am mirat. Ana nu mai vorbise cu mama mea de luni bune, după ce ne certasem toți la ultima masă în familie. Atunci ieșiseră la iveală vechi răni: tata murise fără să ne împăcăm, mama îl acuza pe fratele meu că i-a furat banii din casă, iar eu mă simțeam prins la mijloc între două generații care nu se mai înțelegeau deloc.

În acea zi am decis să mergem împreună la bunica. Am luat și pisoiul cu noi. Pe drum, Ana mi-a spus:

— Tata… tu ai iertat-o vreodată pe bunica pentru ce i-a făcut unchiului Radu?

Am rămas fără glas. Nu vorbisem niciodată deschis despre asta. Mama îl dăduse afară pe Radu când avea doar 18 ani pentru că aflase că furase bani ca să-și cumpere haine „de firmă”. De atunci nu mai vorbiserăm cu el decât rar, la ocazii speciale.

Când am ajuns la mama acasă, bătrâna ne-a primit cu ochii în lacrimi.

— Vlad… mi-e dor de voi…

Ana s-a aruncat în brațele ei. Am simțit cum ceva se rupe în mine — un zid vechi de ani de zile.

Am stat ore întregi povestind despre orice: despre tata, despre copilăria mea, despre cum era viața înainte să ne certăm pentru nimicuri. Pisoiul dormea liniștit pe canapea. Câinele negru ne urmărea de afară prin geam.

La plecare, mama mi-a spus încet:

— Vlad… poate ar trebui să-l cauți pe Radu. S-ar putea să aibă nevoie de tine mai mult decât crezi.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate greșelile mele: cum am lăsat orgoliul să-mi distrugă familia, cum am uitat să fiu tată pentru Ana și soț pentru Irina. Cum am judecat fără să ascult.

A doua zi am mers cu Ana și Irina la adăpostul de animale. Câinele negru era acolo, privind spre noi cu ochi triști. Ana l-a luat în brațe fără teamă.

— Tata… putem încerca să-l ținem măcar temporar? Să-i găsim o familie?

Irina a oftat din nou, dar de data asta am văzut o urmă de zâmbet pe fața ei.

— Hai să încercăm…

În acea seară am sunat la fratele meu Radu după ani întregi de tăcere. Vocea lui tremura la telefon.

— Vlad… tu ești?

Am plâns amândoi ca niște copii pierduți care se regăsesc după o viață întreagă.

Acum stau pe balcon cu Ana și Irina, privind cum câinele și pisoiul dorm împreună pe canapea. Miroase a primăvară și a iertare. Mă întreb: oare cât timp pierdem ținând în noi secrete și supărări care ne macină sufletul? Dacă am avea curajul să spunem adevărul — despre greșelile noastre, despre dorințele noastre — oare cât de mult s-ar schimba viețile noastre?