Sub același acoperiș: Povestea unei surori uitate

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! am izbucnit, vocea tremurându-mi în timp ce mă sprijineam de tocul ușii din bucătărie. Irina stătea la masă, cu ochii în pământ, iar mama își freca nervos mâinile, evitând să mă privească.

— Nu e vorba că nu te iubesc la fel, Ana, a spus ea încet. Dar Irina are nevoie acum, tu ai deja un serviciu stabil… E altceva.

Am simțit cum mi se strânge inima. Toată copilăria noastră, mama ne-a spus că suntem egale, că nu există preferințe. Dar acum, când era vorba de bani — de un apartament! — eu eram lăsată pe dinafară. Am simțit că tot ce știam despre familie se clatină.

Irina nu a scos niciun cuvânt. Știam că nu-i era ușor, dar nici nu a protestat. Poate că nici nu voia banii, dar nici nu i-a refuzat. M-am retras în camera mea, trântind ușa. Am plâns în pernă ca un copil, deși aveam 28 de ani.

A doua zi dimineață, tata a venit la mine. — Ana, știu că e greu de înțeles. Dar fiecare copil e diferit. Irina e mai sensibilă… Tu ai fost mereu mai puternică.

— Nu e vorba despre putere! am răspuns printre lacrimi. E vorba despre dreptate. Despre faptul că nu contează cât de mult muncesc sau cât mă străduiesc, tot Irina primește totul de-a gata.

Tata a oftat și a plecat fără să mai spună nimic. În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit apăsătoare. Mama încerca să fie drăguță cu mine, dar fiecare gest mi se părea fals. Irina evita să mă privească în ochi.

La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea, Mihaela, m-a întrebat ce s-a întâmplat.

— Familia mea crede că merit mai puțin doar pentru că am reușit singură… i-am spus cu voce joasă.

Mihaela a dat din cap înțelegător. — Știi câte familii sunt așa? Mereu există un copil preferat, chiar dacă părinții nu recunosc niciodată.

Seara, când am ajuns acasă, am găsit-o pe Irina în camera mea. Stătea pe marginea patului și se juca nervos cu o brățară veche.

— Ana… îmi pare rău. Nu am cerut eu banii ăia. Dacă vrei, îi refuz.

Am simțit un val de furie și tristețe în același timp.

— Nu e vina ta, Irina! Dar nici nu pot să mă prefac că nu doare. Tu primești totul fără să lupți pentru nimic. Eu trebuie să demonstrez mereu că merit ceva.

Irina a început să plângă. — Mereu am simțit că tu ești cea puternică și eu… eu sunt cea care are nevoie de ajutor. Poate mama simte asta și vrea să mă protejeze.

— Dar cine mă protejează pe mine? am întrebat-o aproape șoptit.

Au trecut săptămâni în care abia dacă ne-am vorbit. Mama încerca să organizeze vizionări pentru apartamentul Irinei, iar eu mă simțeam tot mai străină în propria familie. Tata încerca să medieze, dar nu reușea decât să adâncească tăcerea dintre noi.

Într-o seară, la cină, mama a spus:

— Ana, știu că te-am rănit. Dar nu pot da înapoi acum. Poate într-o zi vei înțelege…

Am lăsat furculița jos și am privit-o direct în ochi:

— Poate într-o zi o să vă dați seama cât de mult doare să fii mereu cea care trebuie să accepte și să tacă.

Am plecat de la masă și m-am plimbat ore întregi prin orașul pustiu. M-am gândit la toate momentele din copilărie când am împărțit totul cu Irina — jucării, haine, vise. Acum împărțeam doar distanța și tăcerea.

Într-o duminică dimineață, tata m-a găsit pe balcon cu o cafea rece în mână.

— Ana, viața nu e dreaptă. Nici familia nu e mereu dreaptă. Dar tot familia rămâne…

L-am privit lung și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii.

— Și dacă familia doare mai mult decât orice altceva?

Nu am primit niciun răspuns. Poate nici nu există unul corect.

Astăzi locuiesc singură într-o garsonieră mică la marginea Bucureștiului. Vorbesc rar cu ai mei și cu Irina. Încerc să-mi construiesc propria viață fără să mai aștept validare sau sprijin din partea lor.

Dar uneori mă întreb: oare cât de mult putem iubi familia dacă ne simțim trădați de ea? Și cât din ceea ce suntem astăzi se datorează acelor răni pe care le purtăm sub același acoperiș?