Umbra soacrei: Povestea unei iubiri încercate

— Nu mai vreau să o văd în casa asta! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi șiroiau pe obraji. Marius, soțul meu, stătea în pragul bucătăriei, cu mâinile încrucișate și privirea pierdută undeva pe lângă mine. În spatele lui, ușa era încă deschisă, iar vocea stridentă a soacrei mele, doamna Viorica, răsuna pe hol: „Să nu uiți să pui sare în ciorbă, Alina! Și să nu lași copilul să stea desculț pe gresie!”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna aceea când Viorica venea neanunțată, cu sacoșe pline de mâncare „ca la mama acasă” și cu sfaturi pe care nu le cerusem niciodată. De fiecare dată când intra pe ușă, simțeam că aerul devine mai greu, că pereții se apropie și că eu dispar încet-încet din propria mea viață.

— Alina, hai să nu facem o scenă… a încercat Marius să mă liniștească, dar vocea lui era stinsă, ca și cum nici el nu mai credea în ce spune.

— Nu e o scenă! E viața mea! am izbucnit. E casa noastră! Nu mai suport să fiu tratată ca o fetiță proastă care nu știe să-și crească propriul copil!

Viorica a intrat în bucătărie cu pași hotărâți, ignorând orice urmă de tensiune. S-a uitat la mine cu acea privire rece, evaluatoare, pe care o cunoșteam prea bine.

— Dacă nu știi să primești ajutor, Alina, nu e vina mea că ai crescut fără mamă. Eu doar vreau ce e mai bine pentru voi.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Replica ei a lovit exact acolo unde mă durea cel mai tare. Mama murise când aveam șapte ani și toată viața am încercat să demonstrez că pot să mă descurc singură. Dar Viorica nu vedea decât o fată slabă, nepotrivită pentru fiul ei.

Marius a încercat să intervină:

— Mamă, te rog… poate ar trebui să ne lași puțin singuri.

Dar Viorica s-a uitat la el ca la un copil obraznic:

— Nu te-am crescut așa, Marius! Să-ți lași soția să-ți vorbească urât mamei tale? Să-ți bați joc de familia ta?

Am simțit că explodez. Am ieșit din bucătărie trântind ușa după mine și m-am prăbușit pe patul din dormitor. Tremuram toată. În minte îmi răsunau cuvintele ei: „Nu e vina mea că ai crescut fără mamă.”

În acea noapte, Marius a venit târziu în dormitor. S-a așezat lângă mine fără să spună nimic. Am stat spate în spate, fiecare cu gândurile lui. Știam că îl doare situația asta la fel de mult ca pe mine, dar nu putea rupe legătura cu mama lui. Era singurul copil și după ce tatăl lui murise devreme, Viorica îl crescuse singură. Îl sufoca cu dragostea ei posesivă și nu accepta că altcineva ar putea avea prioritate în viața lui.

Zilele au trecut greu. Viorica nu a mai venit câteva zile, dar suna de zece ori pe zi. Îl întreba pe Marius dacă a mâncat, dacă i-am spălat cămășile corect, dacă nu cumva copilul are febră pentru că „Alina nu știe să-l îmbrace”. Eu încercam să-mi văd de serviciu și de copil, dar fiecare apel era ca o lovitură sub centură.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Maria, fetița noastră de patru ani, am găsit curajul să-i spun lui Marius ce simt:

— Nu mai pot trăi așa. Simt că nu mai am aer. E ca și cum trăiesc cu o umbră mereu deasupra mea… Nu vreau să alegi între mine și mama ta, dar trebuie să punem niște limite.

Marius s-a uitat la mine lung:

— Știi că nu pot să-i spun să nu mai vină deloc… E mama mea…

— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine? Nu merit și eu respect? Nu merit liniște în casa mea?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— O să încerc să vorbesc cu ea.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Viorica în fața blocului. Venise cu plasele pline și cu ochii roșii de plâns.

— Alina, eu doar vreau să vă ajut… Nu vreau să vă stric familia…

Am inspirat adânc:

— Doamnă Viorica, vă mulțumesc pentru tot ce faceți, dar avem nevoie de spațiul nostru. Vreau să fiu o mamă bună pentru Maria și o soție bună pentru Marius, dar nu pot dacă simt mereu că nu sunt suficient de bună.

A oftat greu și pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă:

— Mi-e frică să nu vă pierd… După ce l-am crescut singură pe Marius… mi-e frică să rămân singură.

Atunci am înțeles: controlul ei era doar o mască pentru frică și singurătate. Dar tot nu puteam accepta ca viața mea să fie condusă de anxietățile altcuiva.

Au urmat luni grele. Am mers la terapie de cuplu. Am stabilit reguli clare: vizite anunțate din timp, fără critici sau sfaturi nesolicitate. Relația noastră s-a schimbat — uneori spre bine, alteori spre rău. Au fost zile când Marius mă acuza că sunt prea dură cu mama lui; alteori mă ținea strâns în brațe și îmi spunea că mă iubește pentru curajul meu.

Maria a crescut văzând conflictele noastre și uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dar știu că dacă nu aș fi pus limitele acelea, m-aș fi pierdut pe mine însămi.

Astăzi, când privesc în urmă la acei ani plini de tensiune și lacrimi, mă întreb: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste? Oare cât de mult trebuie să sacrificăm din noi pentru liniștea unei familii? Unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul nostru la fericire?