Umbra trecutului: Povestea Anei și a soacrei sale

— Ce faci acolo? am întrebat cu voce tremurată, oprindu-mă în pragul camerei copilului. Soacra mea, Elena, stătea aplecată deasupra pătuțului lui Vlad, ținând în mână o fotografie veche, îngălbenită. Pe spatele pozei era scris cu pix albastru: „Mihai, 1987”. Era soțul meu, copil.

Elena s-a întors brusc, ca și cum ar fi fost prinsă făcând ceva interzis. Ochii ei, de obicei reci și calculați, păreau umezi. — Îi arătam lui Vlad cum arăta tatăl lui când era mic. Seamănă leit cu Mihai…

Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când o găseam în camera copilului, dar niciodată nu o văzusem atât de vulnerabilă. De când l-am născut pe Vlad, Elena își făcuse un obicei din a veni zilnic la noi, sub pretextul că mă ajută. În realitate, simțeam că mă supraveghează, că așteaptă să greșesc, să nu fiu destul de bună pentru nepotul ei.

Mihai era la serviciu, ca de obicei. Lucrează mult, iar eu am rămas singură cu Vlad și cu Elena aproape tot timpul. Îmi amintesc cum, în primele săptămâni după naștere, mă simțeam copleșită de oboseală și nesiguranță. Elena venea cu sfaturi peste sfaturi: „Nu-l ține prea mult în brațe, îl răsfeți!”, „Nu-l alăpta atât de des, îl răsfeți!”, „Nu-l lăsa să plângă, îi faci rău!” Contradictorii, dar rostite cu autoritatea unei femei care crescuse doi copii singură după ce soțul ei a murit într-un accident stupid la combinat.

Într-o zi, la plimbarea obișnuită prin parc, am observat ceva ciudat. Majoritatea bunicilor care se ocupau de nepoți erau mamele fiicelor lor. Bunicile din partea băiatului păreau mai retrase sau chiar absente. Doar o singură femeie, doamna Stanciu, se plimba întâi cu nepoata din partea fiicei și apoi cu nepotul din partea băiatului. M-am întrebat dacă și ea simte acea distanță invizibilă dintre noră și soacră.

În seara aceea, Mihai a venit acasă obosit și absent. — Ai vorbit azi cu mama? m-a întrebat fără să ridice ochii din telefon.

— Da… Am găsit-o în camera lui Vlad cu poza ta de când erai mic.

A oftat. — Știi că îi e greu să accepte că nu mai suntem copii. Că are nevoie să se simtă utilă.

— Dar eu? Eu când mai contez? Am izbucnit fără să vreau. M-am săturat să mă simt ca o intrusă în propria mea casă!

A urmat o tăcere grea. Mihai nu știa ce să spună. Nici eu nu știam dacă vreau să aud ceva sau doar să fiu ascultată.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Elena devenea tot mai prezentă, iar eu tot mai iritată. Într-o dimineață, am găsit-o schimbându-l pe Vlad fără să mă întrebe. — E copilul meu! am strigat. S-a uitat la mine ca la o străină.

— Și al meu! E sânge din sângele meu! a răspuns ea cu voce joasă.

Am izbucnit în plâns. Nu mai puteam. M-am simțit mică, neputincioasă și vinovată pentru că nu puteam să-i ofer Elenei ceea ce își dorea: controlul asupra vieții fiului ei și a nepotului ei.

Într-o seară, după ce Vlad adormise greu, am găsit curajul să vorbesc cu Mihai deschis.

— Nu mai pot trăi așa. Ori găsim o soluție, ori… nu știu ce fac.

Mihai s-a uitat la mine lung. — Știi că mama nu are pe nimeni altcineva. Tu ești singura femeie din viața mea acum.

— Dar eu nu vreau să fiu doar „cealaltă femeie”. Vreau să fiu soția ta, mama copilului nostru, nu rivala mamei tale!

A doua zi dimineață am găsit curajul să-i spun Elenei ce simt.

— Elena… știu că îl iubești pe Vlad și că vrei ce e mai bine pentru el. Dar eu sunt mama lui. Am nevoie să mă lași să greșesc și să învăț singură.

S-a uitat la mine lung, apoi a început să plângă încet. — Mi-e frică… Mi-e frică să nu dispar din viața voastră cum am dispărut din viața soțului meu când a murit. Mi-e frică să nu mă uitați…

Am simțit pentru prima dată compasiune pentru ea. Sub masca de fier era o femeie rănită, care nu știa altfel să iubească decât controlând totul.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin câte puțin. Am început să-i cer ajutorul când chiar aveam nevoie și să-i pun limite când simțeam că mă sufocă. Nu e ușor nici acum, dar măcar ne-am văzut una pe cealaltă cu adevărata noastră față: două femei speriate că vor pierde iubirea celor dragi.

Mă întreb uneori: oare câte familii trăiesc aceeași tăcere apăsătoare? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem ce simțim cu adevărat?