Umbre peste masa de duminică: Povestea unei mame între două generații

— Buni, de ce mă întrebi iar de bani? Nu mi-a dat nimic tata! vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, cu miros de cozonac și cafea tare. M-am oprit din amestecat zahărul în ceașcă și am simțit cum inima mi se strânge. Era a treia oară când îl întrebam de banii pe care îi lăsasem la Sorin, fiul meu, să-i dea pentru manuale și haine. De fiecare dată, Vlad ridica din umeri, iar Mirela, nora mea cea nouă, îmi arunca o privire rece, ca și cum aș fi făcut ceva rușinos.

Nu-mi recunosc familia. De când a apărut Mirela în viața lui Sorin, totul s-a schimbat. Duminicile noastre cu râsete și miros de sarmale s-au transformat în mese tăcute, unde fiecare își privește farfuria. Mirela e mereu atentă la ce spun, la ce întreb, la ce gesturi fac. Parcă așteaptă să greșesc ca să-i dea dreptate lui Sorin când spune că „mama nu știe să se oprească din controlat”.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat la el în cameră, am rămas singură cu Mirela în bucătărie. S-a apropiat de mine cu pași mici, aproape fără zgomot.

— Doamnă Maria, cred că ar fi mai bine să nu-l mai întrebați pe Vlad de bani. Îl puneți într-o situație neplăcută. Dacă aveți ceva de discutat despre bani, vorbiți cu Sorin.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Eu, care am crescut doi copii singură după ce soțul meu a murit la combinat! Eu, care am muncit nopți întregi la croitorie ca să nu le lipsească nimic! Cum să nu mă doară când văd că nu mai am voie să-mi întreb nepotul dacă are tot ce-i trebuie?

Sorin nu mai e băiatul blând care venea la mine cu orice problemă. Acum răspunde scurt la telefon și mă vizitează doar când Mirela e ocupată la serviciu. Când vine cu ea, stau amândoi pe canapea, strânși unul lângă altul, iar eu mă simt ca o musafiră în propria casă.

Într-o zi, am prins curaj și l-am întrebat direct:

— Sorine, ce se întâmplă? De ce nu mai pot vorbi cu Vlad ca înainte? De ce simt că mă evitați?

A oftat adânc și a privit pe fereastră.

— Mamă, Mirela vrea să avem reguli clare. Să nu mai fie discuții despre bani sau alte lucruri sensibile în fața copilului. Vrem să-l protejăm.

— Să-l protejați de cine? De mine?

A tăcut. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare.

În sat au început să circule vorbe. Că Mirela nu mă vrea prin preajmă, că Sorin s-a schimbat de când e cu ea. Vecina mea, tanti Ileana, mi-a spus într-o zi:

— Maria, ai grijă. Femeile astea tinere au alte obiceiuri. Nu mai țin la familie ca noi.

Dar eu nu vreau să cred că totul e pierdut. Îmi iubesc familia și vreau să cred că putem repara ce s-a stricat.

Într-o duminică, am decis să fac pasul cel mare. Am pregătit masa ca pe vremuri: ciorbă de perișoare, friptură cu piure și prăjitură cu mere. Am pus farfuriile frumoase și am chemat toată familia.

Când au venit, atmosfera era tensionată. Mirela a stat mereu lângă Vlad, parcă să-l apere de mine. Sorin era tăcut. Am încercat să deschid discuția:

— Vreau să vorbim deschis. Simt că m-am îndepărtat de voi și nu știu unde am greșit.

Mirela a ridicat din sprâncene:

— Nu e vorba că ați greșit. Doar că vrem intimitatea noastră.

— Dar eu sunt mama ta, Sorine! Și bunica lui Vlad! Cum să nu mai fac parte din viața voastră?

Vlad s-a uitat la mine cu ochi mari:

— Buni, eu te iubesc! Dar mama zice că trebuie să respectăm regulile casei.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Am ieșit pe balcon și am privit spre curtea unde odinioară alergau copiii mei. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că m-am băgat prea mult în viața lor. Poate că lumea s-a schimbat și eu nu mai știu cum să fiu mamă sau bunică.

Seara târziu, după ce au plecat toți, am rămas singură în bucătărie. Am strâns farfuriile și am plâns în tăcere. Mi-e dor de vremurile când familia era totul și nimeni nu punea reguli între noi.

Acum stau și mă întreb: Oare se mai poate repara ceva? Sau uneori trebuie să învățăm să lăsăm oamenii dragi să plece pentru ca ei să fie fericiți? Voi ce ați face în locul meu?