Umbrele din Casa Noastră: Povestea unei Soacre și a unui Ginere

— Nu mai suport, mamă! Nu vezi că ne sufoci? — vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. M-am oprit din tăiatul legumelor, cuțitul tremurându-mi în mână. Privirea fiicei mele, Ioana, era coborâtă, iar nepoții mei, Andreea și Vlad, se prefăceau că nu aud nimic din sufragerie, ascunși în spatele telefoanelor.

Așa a început sfârșitul liniștii noastre. Mă numesc Mariana și am 62 de ani. De când soțul meu a murit acum opt ani, am locuit cu fiica mea și familia ei într-un apartament cu patru camere din cartierul Titan. Radu, ginerele meu, era mereu politicos la început. Avea un zâmbet fals și vorbe dulci, dar simțeam că nu mă vrea acolo. Ioana insista să rămân cu ei, „să nu fiu singură”, dar adevărul era că eu eram cea care gătea, făcea curat și avea grijă de copii cât timp ea lucra la salonul de unghii.

Radu avea propria afacere — o spălătorie auto prosperă. Nu duceam lipsă de bani. Aveam tot ce ne trebuia: haine bune, vacanțe la mare, telefoane noi pentru copii. Dar în fiecare seară, când ne strângeam la masă, simțeam cum între mine și ginerele meu crește un zid invizibil.

— Mariana, ai pus prea multă sare în supă, iar Vlad nu suportă! — mi-a spus într-o seară Radu, trântind lingura pe masă.
— Îmi pare rău, am să fiu mai atentă data viitoare…
— Mereu spui asta! Poate ar trebui să te odihnești mai mult și să lași pe altcineva să gătească!

Ioana încerca să tempereze lucrurile:
— Radu, las-o! Mama face tot ce poate…

Dar el nu se oprea. În fiecare zi găsea alt motiv să mă critice: ba că nu am spălat bine rufele, ba că am uitat să plătesc factura la gaze. Copiii au început să mă evite. Andreea îmi răspundea monosilabic, iar Vlad nici nu mă mai saluta dimineața.

Într-o duminică, când Ioana era la serviciu și Radu acasă, m-a găsit în sufragerie uitându-mă la poze vechi cu soțul meu.
— Ce faci acolo? — a întrebat el sec.
— Mă uitam la poze… Mi-e dor de el.
— Poate ar trebui să te gândești să-ți vezi de viața ta. Ai stat destul aici. Copiii au crescut. Ioana are nevoie de spațiu.

M-am simțit ca un intrus în propria familie. Am încercat să vorbesc cu Ioana în acea seară:
— Mamă, tu chiar vrei să plec?
Ea a oftat adânc:
— Nu vreau asta… Dar Radu e stresat cu afacerea. Zice că nu mai avem intimitate.
— Dar eu am grijă de copii! Fără mine cine îi ia de la școală?
— O să găsim o soluție…

Soluția lor a fost să angajeze o bonă tânără, pe nume Camelia. Într-o zi am găsit-o în bucătărie făcând sendvișuri pentru copii. M-am simțit inutilă. Radu a început să vină acasă cu flori pentru Ioana și să organizeze cine romantice doar pentru ei doi. Eu eram invitată să „mă odihnesc” în camera mea.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între mine și Radu — pentru că am uitat să cumpăr lapte — am decis să plec. Mi-am strâns câteva haine într-o geantă veche și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Am mers la sora mea, Lenuța, care locuia singură într-un apartament mic din Rahova.

Primele zile au fost cumplite. Plângeam nopți întregi și mă întrebam unde am greșit. Lenuța încerca să mă consoleze:
— Mariana, nu e vina ta! Unii gineri nu-și respectă soacrele nici dacă le-ar salva viața!

Ioana m-a sunat după două săptămâni:
— Mamă… Vlad are probleme la școală. Nu se adaptează cu bona. Poți veni să-l ajuți cu temele?
Am refuzat politicos:
— Nu cred că sunt dorită acolo…

A urmat o perioadă de tăcere între noi. Simțeam cum legătura cu familia mea se rupe încet-încet. Mergeam prin parcuri și priveam mamele tinere cu copiii lor, întrebându-mă dacă și eu am greșit undeva ca mamă sau ca soacră.

Într-o zi, Andreea m-a sunat plângând:
— Bunico… mi-e dor de tine! Camelia țipă la noi și nu știe să facă mâncare ca tine…
Mi s-a rupt sufletul. Am mers la școală s-o iau pe Andreea și am stat împreună pe o bancă din parc.
— De ce nu mai vii acasă? — m-a întrebat ea cu ochii mari.
— Pentru că uneori adulții fac greșeli și nu știu cum să le repare…

După câteva luni, Ioana a venit la mine plângând:
— Mamă… Radu s-a schimbat. E tot mai nervos, țipă la copii… Mi-e frică pentru familie.
Am îmbrățișat-o și i-am spus:
— Poate e timpul să vă gândiți ce contează cu adevărat: liniștea sau orgoliul?

Nu m-am mai întors niciodată definitiv în casa lor. Relația mea cu copiii s-a reparat încet-încet; veneau la mine în weekenduri și găteam împreună plăcinte cu mere ca pe vremuri. Ioana a început să-și pună întrebări despre mariajul ei și despre ce fel de exemplu le oferim copiilor atunci când lăsăm resentimentele să ne conducă viața.

Uneori mă întreb: oare câte familii trăiesc aceeași dramă tăcută? Câte mame ajung străine în casele propriilor copii? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?