Umbrele din familie: O zi care mi-a schimbat viața

— Irina, vino puțin, te rog! vocea cumnatei mele, Ramona, răsuna peste masa încărcată cu sarmale și salată de boeuf, acoperind râsetele copiilor care alergau printre picioarele adulților. M-am ridicat încet, simțind deja privirile tuturor ațintite asupra mea. Era ziua onomastică a socrului meu și toată familia era adunată la noi acasă, în apartamentul nostru mic din cartierul Militari.

Ramona mă trăgea după ea spre camera copiilor, unde micuțul ei, Darius, plângea cu sughițuri. — Te rog, Irina, stai tu cu el puțin. Eu trebuie să ajut la bucătărie, iar tu oricum nu faci nimic acum, nu?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Ramona mă punea în situații incomode, dar astăzi parcă totul era mai apăsător. M-am uitat spre soțul meu, Vlad, care discuta cu fratele lui la masă, fără să observe ce se întâmplă. Am încercat să-i explic: — Ramona, știi că nu mă pricep prea bine la copii mici. Și oricum, trebuie să am grijă de Mara, fetița mea, care e răcită și nu vreau să-i dau virusul lui Darius.

Ramona a oftat teatral și a ridicat vocea: — Aha! Deci tu nu poți niciodată să ajuți pe nimeni! Numai tu ai probleme, numai tu ești obosită! Toți avem copii aici, dar numai tu te eschivezi mereu!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Toți s-au oprit din vorbit și s-au uitat la noi. M-am simțit mică, inutilă, ca atunci când eram copil și mama mă certa în fața rudelor pentru că nu luam note mari la școală. Am încercat să spun ceva, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Las-o în pace pe Irina! a intervenit soacra mea, dar vocea ei era slabă și neconvingătoare. Ramona a continuat: — Toți avem nevoie de ajutor! Eu am patru copii și nu mă plâng! Dar unii cred că lumea se învârte în jurul lor!

M-am retras în bucătărie, cu Mara de mână. Am încercat să-mi ascund lacrimile, dar mama mea m-a văzut și m-a tras deoparte: — Nu-i lăsa să te calce în picioare, Irina! Tu ai dreptul să spui „nu”.

Dar cum să spun „nu” când toată lumea se așteaptă să fiu mereu disponibilă? Cum să mă apăr fără să par egoistă sau leneșă? Gândurile îmi roiau în cap ca un roi de viespi.

După masă, Vlad a venit la mine: — Ce-ai pățit? De ce ești supărată?

— Nimic… doar că m-am simțit prost când Ramona a țipat la mine. M-am simțit ca o povară.

— Las-o, știi cum e ea. Nu pune la suflet.

Dar nu era prima dată când se întâmpla asta. De fiecare dată când ne adunam cu familia lui Vlad, Ramona găsea un motiv să mă facă să mă simt mai puțin decât ceilalți. Când Mara era bebeluș și plângea prea mult, tot eu eram de vină că nu știam să o liniștesc. Când nu puteam veni la petreceri pentru că Mara era bolnavă sau eu eram epuizată după turele de noapte la spital, tot eu eram considerată „dificilă”.

În seara aceea, după ce toți au plecat și am rămas singuri în apartament, am izbucnit în plâns. Vlad m-a luat în brațe și mi-a șoptit: — Îmi pare rău că ai trecut prin asta. Data viitoare o să vorbesc eu cu ea.

Dar oare chiar va face asta? Sau tot eu va trebui să-mi găsesc curajul să mă apăr?

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Ramona: „Sper că data viitoare vei fi mai cooperantă. Familia înseamnă să ne ajutăm unii pe alții.”

Am stat mult timp cu telefonul în mână. Am vrut să-i răspund urât, dar m-am abținut. În schimb i-am scris: „Familia înseamnă și respect pentru limitele celorlalți.”

Nu mi-a mai răspuns niciodată la acel mesaj.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Ramona a rămas rece și distantă. La următoarea reuniune de familie am stat retrasă, ocupându-mă doar de Mara și evitând orice discuție cu ea. Vlad a încercat să destindă atmosfera, dar tensiunea plutea în aer ca un nor greu.

Uneori mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că ar trebui să fiu mai deschisă, mai dispusă să ajut. Dar apoi îmi amintesc cât de greu mi-a fost să-mi găsesc vocea și să spun „nu”. Cât de mult m-a costat fiecare moment în care am pus nevoile altora înaintea propriilor mele limite.

Poate că nu e nimic greșit în a spune „nu”. Poate că familia ar trebui să fie locul unde ne simțim acceptați chiar și atunci când refuzăm ceva.

Voi ce credeți? E egoism sau e dreptul fiecăruia să-și apere limitele? Unde tragem linia între ajutor și sacrificiu?