Umbrele trecutului: Povestea gemenilor pierduți

— Cine e acolo? am strigat, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Afară, vântul urla printre crengile bătrânului nuc din curte, iar ploaia lovea geamurile ca niște degete grăbite. Era trecut de miezul nopții și nu așteptam pe nimeni. Am deschis ușa cu mâinile tremurânde și l-am văzut: un băiat de vreo zece ani, ud până la piele, cu ochii mari și speriați.

— Te rog… pot să intru? a șoptit el, aproape fără glas.

Nu știu ce m-a împins să-l primesc. Poate privirea lui, poate faptul că eram singură de prea mult timp în casa asta mare din marginea Ploieștiului. L-am tras repede înăuntru, i-am dat un prosop și o cană cu ceai fierbinte. Nici nu mi-am dat seama cât de tare tremura până nu l-am văzut cum strânge cana cu ambele mâini.

— Cum te cheamă? am întrebat, încercând să-i zâmbesc.

— Rareș, a răspuns el, evitându-mi privirea.

Nu a vrut să spună mai mult în acea noapte. L-am lăsat să doarmă pe canapeaua din sufragerie, iar eu am stat trează până dimineața, ascultând cum ploaia se domolește încet. Mă întrebam cine era băiatul acesta și de ce soarta l-a adus la ușa mea.

Zilele au trecut, iar Rareș s-a obișnuit cu mine și cu casa. Era tăcut, dar politicos. Îl vedeam cum se uită lung la pozele cu fiica mea, Ana, care plecase la București la facultate. Îi povesteam despre copilăria ei, despre cum alergam împreună prin grădină. Rareș asculta mereu cu ochii mari, ca și cum ar fi vrut să-și amintească ceva ce nu trăise niciodată.

Am încercat să aflu cine îi sunt părinții, dar el se închidea în sine ori de câte ori aduceam vorba. Am anunțat poliția despre găsirea lui, dar nimeni nu l-a căutat. Parcă dispăruse din lume fără urmă. Într-o zi, am găsit în buzunarul hainei lui o fotografie veche, ruptă la margini: doi băieți identici, ținându-se de mână. Când l-am întrebat cine e celălalt copil, Rareș a început să plângă în hohote.

— E fratele meu… Dar nu mai știu unde e.

Mi-a povestit atunci că fusese despărțit de fratele său geamăn, Vlad, când părinții lor au divorțat și fiecare a luat câte un copil. Mama lor plecase în Italia la muncă și nu se mai întorsese niciodată. Tatăl lui Rareș se îmbolnăvise grav și murise cu câteva luni înainte ca băiatul să ajungă la mine. Nu știa unde e Vlad sau dacă mai are pe cineva în viață.

Am simțit o durere surdă în piept. Am decis să-l țin lângă mine cât va avea nevoie. L-am înscris la școală, i-am cumpărat haine noi și am început să-l iubesc ca pe propriul meu copil. Ana a venit acasă într-un weekend și l-a îndrăgit imediat.

— Mamă, parcă ar fi fratele pe care nu l-am avut niciodată! mi-a spus ea râzând.

Timpul a trecut repede și Rareș a început să zâmbească din nou. Dar liniștea noastră s-a spulberat într-o zi de primăvară când, la fel ca atunci, cineva a bătut la ușă. Am deschis și am rămas fără cuvinte: în fața mea stătea un băiat identic cu Rareș, doar că mai slab și cu ochii roșii de oboseală.

— Îl caut pe fratele meu… îl cheamă Rareș… a spus el cu voce stinsă.

Rareș a apărut în hol și cei doi s-au privit lung, ca într-o oglindă spartă. S-au îmbrățișat fără să spună nimic, iar eu am simțit cum mi se rupe sufletul. Vlad mi-a povestit că fusese crescut de o mătușă severă din Buzău care nu-l lăsa niciodată să iasă din curte. Când mătușa s-a îmbolnăvit și a ajuns la spital, Vlad a fugit și a venit pe jos până la Ploiești după ce găsise adresa scrisă pe spatele unei poze vechi.

Din acel moment, casa mea s-a umplut de râsete și certuri de frați. Dar liniștea nu avea să dureze mult. Într-o zi, Ana a venit acasă plângând:

— Mamă, lumea vorbește… Spun că ai luat copii străini în casă ca să iei bani de la stat! Unii părinți nu mai vor să mă lase să mă joc cu copiii lor!

M-am simțit umilită și furioasă. Vecina mea, doamna Stanciu, mă privea mereu pieziș când ieșeam la poartă.

— Nu ți-e rușine? Ce-ți trebuie ție copii abandonați? N-ai destule probleme? mi-a spus într-o zi.

Am încercat să-i explic că nu fac asta pentru bani sau milă, ci pentru că nu pot suporta gândul că niște copii rămân singuri pe lume. Dar nimeni nu voia să asculte. Rareș și Vlad au început să fie tachinați la școală: „Gemenii orfani”, „copiii lu’ tanti cu suflet mare”.

Într-o seară i-am găsit pe amândoi plângând în camera lor.

— Nu vrem să-ți facem probleme… Putem pleca dacă vrei…

M-am așezat lângă ei și i-am strâns în brațe.

— Niciodată! Sunteți familia mea acum. Oamenii pot spune ce vor… Eu știu adevărul.

Dar adevărul era că mă simțeam tot mai singură împotriva lumii. Ana s-a îndepărtat de mine pentru o vreme; nu mai voia să vorbească despre Rareș și Vlad. Într-o zi mi-a spus:

— Poate ai uitat că eu sunt copilul tău adevărat…

M-a durut mai mult decât orice vorbise vreodată cineva despre mine sau despre băieți.

Au trecut luni de zile până când Ana a venit acasă cu un zâmbet timid:

— Mamă… am înțeles acum de ce ai făcut ce ai făcut. Și eu vreau să-i ajut pe băieți să-și găsească mama adevărată.

Împreună am început să căutăm urme ale mamei lor prin rețele sociale, rude îndepărtate și cunoștințe vechi din satul lor natal. După multe încercări zadarnice, am primit un mesaj scurt de la o femeie din Italia: „Sunt mama lor. Vreau să-i văd.”

Când i-am arătat mesajul lui Rareș și Vlad, au izbucnit în lacrimi. Nu știu dacă reîntâlnirea va aduce liniște sau alte răni adânci. Dar știu că dragostea nu ține cont de sânge sau vorbe rele.

Uneori mă întreb: oare cât de mult putem schimba viețile altora doar deschizând o ușă într-o noapte ploioasă? Și cât curaj ne trebuie ca să rămânem oameni când lumea ne judecă fără milă?