13 Ani Departe: Întoarcerea Acasă și Prețul Dorului

— Nu-mi pasă ce zice tata, casa asta mi se cuvine mie! a strigat Radu, trântind ușa sufrageriei cu o forță care a făcut să vibreze geamurile vechi. Am rămas în prag, cu valiza încă în mână, simțind cum fiecare cuvânt al lui îmi lovește sufletul ca un ciocan. Irina, fiica mea mai mică, plângea în tăcere pe canapea, strângând la piept o fotografie cu mine din ziua când am plecat la muncă în Italia. 13 ani. Atât am lipsit. 13 ani în care am trimis bani, dar nu și îmbrățișări. 13 ani în care am construit o casă mai mare, dar am dărâmat, fără să vreau, podul dintre noi.

Mă numesc Viorel. Am plecat din Ploiești când Radu avea 10 ani și Irina abia împlinise 7. Soția mea, Mariana, m-a rugat să nu plec. „Viorele, copiii au nevoie de tine aici, nu de bani!” Dar ce să fac? Fabrica s-a închis, datoriile ne sufocau, iar copiii creșteau cu haine rupte și ghiozdane vechi. Am ales să fiu „tata de la distanță”, crezând că sacrificiul meu va aduce fericire.

Primii ani au fost un chin. Muncă pe șantier la Roma, 12 ore pe zi, cu palmele crăpate și dorul ca o rană deschisă. Seara vorbeam pe Skype cu ai mei. Radu era tot mai tăcut. Irina mă întreba mereu: „Tati, când vii acasă?” Îi mințeam că „la anul”, dar anii treceau și eu tot acolo rămâneam.

Mariana s-a îmbolnăvit de inimă. Am venit acasă doar la înmormântare. Atunci am văzut pentru prima dată cât de mult s-au schimbat copiii mei. Radu nu m-a privit în ochi. Irina m-a îmbrățișat strâns, dar era deja adolescentă și nu mai era fetița care mă aștepta la poartă.

Acum, după 13 ani, m-am întors definitiv. Casa e mare și frumoasă, dar rece ca o morgă. Radu s-a făcut bărbat, lucrează la o firmă de construcții și locuiește tot aici. Irina e studentă la București și vine doar în weekenduri. În loc să mă bucur de reuniunea noastră, îi găsesc certându-se pe moștenirea casei.

— Tata a muncit pentru casa asta! Nu-i corect să o vândă ca să-și ia Irina apartament la București! urlă Radu.
— Și eu sunt copilul lui! De ce să rămân mereu pe locul doi? răspunde Irina printre lacrimi.

Îi privesc și mă simt vinovat pentru fiecare an lipsă. Mariana avea dreptate: banii nu țin loc de dragoste.

Într-o seară, după ce Radu a plecat trântind ușa, am rămas cu Irina la masă. A sorbit din ceai și mi-a spus încet:
— Tati… tu ai ales să fii departe. Eu am crescut fără tine. Acum vreau să am și eu un loc al meu.

Am simțit cum mi se rupe inima. Ce pot să-i spun? Că am ales răul cel mai mic? Că am vrut să le fie bine?

A doua zi l-am găsit pe Radu în curte, reparând gardul.
— Radu… hai să vorbim ca între bărbați.
S-a uitat la mine cu ochii plini de reproș:
— Ce să mai vorbim? Ai fost doar un portofel pentru noi! N-ai fost aici când aveam nevoie de tine!

Am simțit că mă prăbușesc. M-am așezat lângă el pe bancă și i-am spus povestea mea — nu cea a banilor trimiși acasă, ci a nopților nedormite, a dorului care mă făcea să plâng ca un copil printre străini.

— Știi ce e mai greu decât să cari saci de ciment? Să-ți vezi copiii crescând doar prin poze…

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Poate că nici eu n-am știut să te iert…

În zilele următoare am încercat să-i adun pe amândoi la masă. Am gătit mâncarea preferată a Marianei — sarmale cu smântână — și le-am povestit despre sacrificiile făcute nu doar de mine, ci și de mama lor.

— Casa asta nu valorează nimic dacă ne pierdem unul pe altul…

Au urmat luni grele de discuții, lacrimi și reproșuri. Am mers împreună la notar și am decis să împărțim totul egal: Radu rămâne cu casa părintească, iar Irina primește banii pentru avansul unui apartament mic la București. Dar cel mai important: am început să ne redescoperim ca familie.

Acum, serile le petrecem împreună — fie pe Skype cu Irina, fie la povești cu Radu în curte. Încerc să recuperez timpul pierdut, dar știu că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Mă uit la poza Marianei din sufragerie și mă întreb: Oare am făcut bine? Oare sacrificiul meu a meritat prețul? Voi ce ați fi ales în locul meu?