A douăzecea aniversare: Seara în care totul s-a prăbușit

— Nu pot să cred că ai făcut asta chiar azi, Gabi! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce lumânările aniversare pâlpâiau pe masa din sufragerie. Era 20 mai, exact douăzeci de ani de când ne promisesem unul altuia că vom fi împreună la bine și la greu. În loc de flori sau un cadou, primisem o mărturisire care mi-a sfâșiat sufletul: „Nu mai pot, Maria. M-am îndrăgostit de altcineva. E mai tânără, mă face să mă simt viu din nou.”

Am rămas împietrită, cu ochii fixați pe tortul pe care îl făcusem cu mâinile mele. Fetele noastre, Ilinca și Daria, erau la bunici, iar liniștea casei devenise brusc apăsătoare. Gabi și-a strâns câteva haine într-o geantă veche și a plecat fără să se uite înapoi. Ușa s-a trântit și am simțit cum tot ce construisem în două decenii se prăbușește peste mine.

În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat pe canapea, cu telefonul în mână, citind mesajele vechi dintre noi. „Te iubesc pentru totdeauna”, îmi scria el acum un an. Mă întrebam dacă mințise mereu sau dacă pur și simplu dragostea se stinge fără să-ți dai seama. Am plâns până m-au durut ochii, apoi am început să mă gândesc la fete. Cum le voi spune? Cum le voi explica că tatăl lor nu mai vrea să fie parte din familia noastră?

A doua zi dimineață, mama m-a sunat să mă întrebe dacă totul e bine. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc din nou în plâns. „Maria, vino la noi câteva zile”, mi-a spus ea. Dar nu voiam să fug. Voiam să înfrunt totul aici, în casa noastră plină de amintiri.

Când Ilinca și Daria s-au întors acasă, am încercat să le spun adevărul cât mai blând posibil. Ilinca, cea mare, a început să țipe la mine: „De ce nu ai făcut nimic? De ce l-ai lăsat să plece?” Daria s-a retras în camera ei și nu a vorbit cu mine două zile. M-am simțit vinovată pentru suferința lor, deși știam că nu eu am ales asta.

Zilele au trecut greu. Vecina mea, doamna Stanciu, a venit cu o prăjitură și mi-a spus șoptit: „Știam eu că Gabi nu e bărbat de casă.” Am simțit cum rușinea mă arde pe dinăuntru. Toată lumea părea să știe deja povestea noastră. La magazin, vânzătoarea m-a privit cu milă când am cumpărat doar o jumătate de pâine.

La serviciu, colega mea Simona a încercat să mă scoată la o cafea. „Maria, trebuie să ieși din casă! Nu poți sta așa la nesfârșit.” Dar nu voiam să văd pe nimeni. Îmi era teamă că toți mă judecă sau mă compătimesc.

Într-o seară, după ce fetele au adormit, am găsit curajul să-i scriu lui Gabi un mesaj: „De ce? Chiar nu mai conta nimic din ce am avut?” Mi-a răspuns sec: „Îmi pare rău. Nu pot explica.” Atât. Douăzeci de ani rezumați într-un mesaj de două propoziții.

Am început să merg la psiholog după ce Daria a avut o criză de anxietate la școală. Doamna Rusu m-a ascultat fără să mă judece. „Maria, ai voie să fii furioasă. Ai voie să fii tristă. Dar nu uita că viața ta nu se termină aici.”

Încet-încet am început să fac lucruri mici pentru mine: am redecorat sufrageria, am plantat flori pe balcon, am ieșit la plimbare prin parc cu Ilinca și Daria. Într-o zi, Daria mi-a spus: „Mami, știi ceva? Poate că e mai bine așa. Nu te-am văzut niciodată zâmbind atât de sincer ca acum.”

Au trecut luni până când am putut vorbi despre Gabi fără să simt că mi se rupe inima. L-am văzut într-o zi în oraș cu noua lui iubită – o fată cu părul blond și ochii mari. M-a salutat stânjenit, iar eu i-am răspuns politicos. Nu mai era bărbatul pe care îl iubisem cândva.

Familia mea s-a schimbat pentru totdeauna. Fetele încă suferă uneori, dar suntem mai unite ca niciodată. Am început să ies cu prietenele mele la teatru sau la film și chiar am acceptat invitația unui coleg la o cafea. Dar încă mă tem.

Mă întreb adesea: Oare voi putea vreodată să am din nou încredere într-un bărbat? Sau rănile astea vor rămâne mereu acolo, ca niște cicatrici invizibile? Poate că timpul va răspunde la întrebările mele… Dar voi? Ați trecut prin ceva asemănător? Cum ați reușit să mergeți mai departe?