A plecat când eram însărcinată în nouă luni, dar după trei ani s-a întors cerând iertare

— Nu pot să mai stau aici, Irina. Mă sufoc!
Cuvintele lui Vlad mi-au tăiat respirația. Eram în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, cu burta cât un balon, la nouă luni de sarcină. Mă sprijineam de masă, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.
— Vlad, te rog… Nu acum. Mai e puțin și nasc. Nu mă lăsa singură…
El și-a tras geaca peste umeri, evitându-mi privirea.
— Nu mai pot, Irina. Nu sunt pregătit să fiu tată. Am nevoie de timp.
Apoi a ieșit pe ușă, lăsând în urmă mirosul de cafea arsă și un gol imens în sufletul meu.

Așa a început coșmarul meu. Până atunci, viața mea părea așezată: lucram ca educatoare la o grădiniță din cartier, aveam o relație de șapte ani cu Vlad — nu perfectă, dar cine are o relație perfectă? Ne-am căsătorit grăbit după ce am aflat că sunt însărcinată, fără să fi locuit vreodată împreună înainte. Mama mi-a spus mereu: „Irina, nu-l cunoști cu adevărat până nu vezi cum trăiește zi de zi.” Am râs atunci. Acum îi simțeam vorbele ca niște ace.

Primele zile după ce Vlad a plecat au fost un haos de frică și rușine. Mama a venit la mine, m-a ajutat să mă ridic din pat și să mă spăl pe față. „Nu ești prima femeie părăsită, Irina,” mi-a spus ea, dar eu mă simțeam ca și cum eram singura din lume care trecea prin asta.

Când am născut-o pe Mara, eram singură în salonul de la Maternitatea Giulești. Celelalte femei primeau flori și vizite de la soți. Eu primeam mesaje de la Vlad: „Îmi pare rău. Nu pot veni.”

Au trecut luni grele. Mara plângea nopți întregi, iar eu plângeam cu ea. M-am întors la grădiniță după șase luni, lăsând-o pe Mara cu mama. Colegele mă priveau cu milă sau curiozitate. Uneori auzeam șoapte: „A părăsit-o când era gravidă… Săraca.”

Tata nu a mai vorbit despre Vlad niciodată. În schimb, fratele meu, Radu, era furios: „Dacă îl prind pe nenorocitul ăla…” Dar nu l-a prins nimeni. Vlad dispăruse complet din viața noastră.

Au trecut trei ani. Trei ani în care am învățat să fiu mamă singură, să mă descurc cu banii puțini, să răspund la întrebările Mariei: „Unde e tati?” Îi spuneam mereu: „E plecat departe cu serviciul.” Nu aveam curajul să-i spun adevărul.

Într-o seară ploioasă de octombrie, când Mara colora pe covorul din sufragerie, am auzit soneria. Am deschis ușa și l-am văzut pe Vlad — mai slab, cu barba crescută și ochii roșii.

— Irina… pot să intru?

Am rămas blocată în prag.

— Ce vrei?

— Să-mi văd fata… Să vorbim… Te rog.

Mara s-a uitat curioasă la el și a întrebat:

— Tu ești tati?

Vlad a început să plângă. Eu am simțit cum mi se strânge inima.

L-am lăsat să intre. S-a așezat pe canapea și a început să povestească: cum a fugit la Cluj, cum a încercat să-și găsească liniștea, cum s-a simțit vinovat în fiecare zi. Mi-a spus că nu a putut suporta presiunea, că s-a temut că va fi un tată rău ca al lui.

— Știu că nu merit iertarea ta… Dar vreau să încerc să fiu tată pentru Mara.

M-am uitat la el și am văzut un om frânt. Dar rana din mine era încă vie.

— Vlad, tu ai ales să pleci când aveam cea mai mare nevoie de tine. Cum pot avea încredere că nu vei fugi din nou?

El a tăcut o vreme.

— Nu pot promite nimic… Dar vreau să încerc.

În zilele următoare a venit zilnic s-o vadă pe Mara. Îi aducea jucării, îi citea povești. Mara era fericită — pentru ea era doar începutul unei povești cu tatăl ei.

Eu însă nu puteam uita nopțile de singurătate, umilința privirilor celor din jur, lupta cu facturile neplătite și cu frica de viitor.

Mama mi-a spus:

— Iartă-l dacă poți, dar nu uita ce ai trăit.

Radu nici nu voia să audă de el:

— Odată laș, mereu laș!

Eu eram prinsă între dorința de a-i oferi Marei o familie și teama că Vlad va repeta greșeala.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, Vlad m-a întrebat:

— Crezi că putem fi din nou o familie?

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.

— Nu știu… Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Acum stau și mă întreb: Oare merită să riști totul pentru o a doua șansă? Poate cineva care te-a trădat cândva să devină omul pe care te poți baza? Voi ce ați face în locul meu?