A treia fiică, a treia ceartă: Când dragostea devine povară

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, printre vasele nespălate și scutecele aruncate la repezeală pe masă. Mă uit la el, cu ochii roșii de nesomn, și simt cum inima mi se strânge. Fetița cea mică, Ilinca, plânge în camera alăturată, iar Maria și Daria se ceartă pe jucării. Mă simt prinsă ca într-o capcană, între țipetele lor și reproșurile lui Radu.

— Ce vrei să fac? Să nu mai fiu mamă? Să nu mai fiu aici? — îi răspund, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. El oftează, își trece mâna prin păr și se uită la mine cu o privire pe care nu o mai recunosc.

— Nu știu, Ana. Dar nu mai pot să duc totul singur. Facturile, mâncarea, hainele fetelor… De ce ai vrut al treilea copil? De ce nu m-ai ascultat?

Cuvintele lui mă lovesc ca o palmă. Îmi amintesc serile în care visam împreună la o familie mare, la râsete de copii și la o casă plină de viață. Dar acum, fiecare zi e o luptă. Radu a început să lucreze peste program la service-ul auto, vine acasă târziu, obosit și nervos. Eu am renunțat la serviciu după ce s-a născut Ilinca, pentru că nu aveam cu cine să o las. Mama mea e bolnavă, iar soacra mea nu vrea să audă de copii mici.

Sunt zile în care mă simt invizibilă. Mă trezesc la cinci dimineața, pregătesc pachete pentru fete, le îmbrac, le duc la grădiniță, apoi alerg acasă să fac curat, să gătesc, să spăl. Ilinca nu doarme decât în brațe, iar eu nu mai știu ce înseamnă să ai timp pentru tine. Prietenele mele s-au îndepărtat, nu mai am cu cine să vorbesc. Singura mea alinare sunt momentele când fetele se joacă împreună și râd, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, Radu a intrat în dormitor și s-a așezat pe marginea patului. Avea ochii umezi, dar nu plângea.

— Ana, nu știu cât mai rezist. Parcă nu mai suntem noi. Parcă nu mai e nimic între noi decât oboseală și nervi.

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să-i spun că și eu simt la fel, că mi-e dor de el, de noi, de serile când ne țineam de mână și visam la viitor. Dar am tăcut. M-am gândit la fetele noastre, la cât de mult le iubesc și la cât de vinovată mă simt că nu pot să le ofer liniștea pe care o meritau.

Într-o zi, Maria, cea mare, a venit la mine și m-a întrebat:

— Mami, de ce plângi noaptea?

Am rămas fără cuvinte. Nu știam că mă aude. Am îmbrățișat-o și i-am spus că uneori oamenii mari plâng pentru că sunt obosiți, nu pentru că nu sunt fericiți. Dar mințeam. Eram obosită, dar și nefericită. Mă simțeam prinsă între dragostea pentru copii și o căsnicie care se destrăma încet, sub greutatea problemelor.

Radu a început să lipsească din ce în ce mai mult de acasă. Uneori îmi spunea că are de lucru, alteori nu spunea nimic. Într-o seară, am găsit în buzunarul hainei lui o chitanță de la o cafenea din oraș. Nu era nimic grav, dar m-a durut să știu că preferă să stea departe de noi. Când l-am întrebat, a ridicat din umeri:

— Am avut nevoie de o pauză, Ana. Nu vezi că aici nu mai pot respira?

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă nu cumva am greșit când am vrut al treilea copil, când am crezut că dragostea noastră va fi suficientă să trecem peste orice. Dar realitatea era alta: banii nu ajungeau niciodată, certurile erau zilnice, iar fetele simțeau tensiunea dintre noi.

Într-o duminică, la masa de prânz, Daria a răsturnat supa pe masă. Radu a țipat la ea, iar eu am sărit să o apăr. În câteva secunde, masa s-a transformat într-o scenă de ceartă. Fetele au început să plângă, iar eu am fugit în baie și am izbucnit în lacrimi. M-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Unde dispăruse femeia care râdea cu poftă, care visa la o viață frumoasă?

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am decis că trebuie să fac ceva. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Irina, pe care nu o mai văzusem de luni bune.

— Ana, trebuie să ai grijă de tine. Dacă tu cazi, cade totul în jurul tău — mi-a spus ea.

Am început să ies cu fetele în parc, să vorbesc cu alte mame, să caut soluții pentru a lucra de acasă. Am găsit un job part-time la un magazin online, scriind descrieri de produse. Nu era mult, dar era un început. Radu a fost reticent la început, dar apoi a văzut că mă schimb. Că nu mai plâng atât de des, că am energie să mă joc cu fetele.

Dar problemele dintre noi nu au dispărut. Radu e tot mai distant, iar eu mă simt tot mai singură. Uneori mă întreb dacă nu ar fi mai bine să ne despărțim, să le ofer fetelor liniște, chiar dacă asta ar însemna să fiu singură cu ele. Alteori sper că vom găsi o cale să ne regăsim.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, m-am așezat lângă Radu pe canapea.

— Radu, tu mă mai iubești?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu, Ana. Poate că da, dar nu mai știu cum.

Am plâns amândoi în tăcere. Știam că nu există răspunsuri simple. Că viața nu e ca în filmele pe care le vedeam când eram tineri.

Acum stau și mă uit la fetele mele dormind și mă întreb: oare sacrificiul meu are vreun rost? Oare dragostea chiar poate supraviețui când devine povară? Voi ce ați face în locul meu?