Abandonat de mama: Dragostea bunicii și adevărul dureros al reîntoarcerii ei

— Nu plânge, Ilinca, mama ta te iubește, doar că… are nevoie de timp, mi-a șoptit bunica Ana într-o seară rece de noiembrie, în timp ce îmi pieptăna părul încâlcit. Mă uitam la ușa veche de la intrare, sperând să se deschidă și să apară mama, dar știam că nu va veni. Aveam șapte ani când m-a lăsat la bunica, spunând că trebuie să plece la București pentru un nou început. Nu am înțeles atunci ce înseamnă „un nou început”, dar am simțit că eu nu făceam parte din el.

Anii au trecut greu. Bunica era tot ce aveam: mă trezea dimineața cu miros de pâine caldă și mă aștepta seara cu povești despre copilăria ei. Îmi spunea mereu că sângele apă nu se face și că mama mea va reveni într-o zi. Dar fiecare Crăciun fără ea era o rană nouă. La școală, copiii mă întrebau unde e mama mea și de ce nu vine la serbări. Mă prefăceam că nu mă doare, dar acasă plângeam în pernă, iar bunica mă strângea la pieptul ei uscat de muncă și dor.

Într-o zi de vară, când aveam deja șaisprezece ani și mă pregăteam să dau la liceu, am auzit bătăi în ușă. Bunica era în grădină, iar eu am deschis. În prag stătea mama, mai frumoasă decât mi-o aminteam, cu părul vopsit blond și haine scumpe. Mi-a zâmbit strâmb și m-a cuprins într-o îmbrățișare rece. — Ilinca, am venit să te iau acasă, a spus ea. Am simțit cum tot universul meu se clatină. Bunica a intrat în casă și s-a oprit în ușă, cu mâinile murdare de pământ și ochii umezi.

— De ce acum? am întrebat-o cu voce tremurată.

Mama a oftat și a privit pe fereastră. — Am nevoie de tine la București. Am un apartament nou și… e timpul să fim din nou împreună.

Bunica a tăcut mult timp după ce mama a plecat. În noaptea aceea, am auzit-o plângând în camera ei. Dimineața mi-a spus doar atât: — Dacă vrei să mergi cu ea, eu nu te opresc. Dar să nu uiți niciodată cine te-a crescut.

Am plecat cu mama la București, cu inima frântă și un nod în gât. Apartamentul era mare și rece, iar mama era mereu ocupată: întâlniri, telefoane, prieteni noi. Eu eram invizibilă. Într-o seară, am auzit-o vorbind la telefon:

— Da, am adus-o pe Ilinca. Da, pentru alocație și dosarul de credit… Nu, nu e greu cu ea, stă mai mult în cameră.

M-am prăbușit pe podea, cu fața în palme. Nu eram decât o bifă într-un dosar pentru ea. M-am simțit trădată mai rău decât atunci când m-a lăsat prima dată.

În lunile care au urmat, m-am izolat tot mai mult. Mama mă certa că nu sunt „sociabilă”, că stric imaginea familiei ei noi — avea un iubit bogat care nu mă suporta. Într-o zi, am găsit curajul să-i spun:

— De ce m-ai adus aici? Nu ai nevoie de mine! Nu m-ai vrut niciodată!

A ridicat tonul:

— Nu ai idee cât m-am sacrificat pentru tine! Dacă nu erai tu, poate aveam alt destin!

Am fugit din apartament și m-am întors la bunica fără să mă uit înapoi. Bunica m-a primit cu brațele deschise, fără întrebări sau reproșuri. Am plâns împreună până dimineața.

Anii au trecut și am terminat liceul cu brio, apoi facultatea la Iași. Bunica a rămas stâlpul meu, iar mama… a dispărut din nou din viața mea. Am aflat mai târziu că pierduse apartamentul și iubitul o părăsise.

Acum sunt adult și privesc în urmă cu durere, dar și cu recunoștință pentru dragostea bunicii mele. M-am întrebat mereu: ce înseamnă familia? Sângele sau sufletul? Poate că răspunsul e undeva între lacrimile vărsate pe pernă și zâmbetul cald al bunicii care mi-a fost mamă adevărată.

Oare câți copii ca mine trăiesc cu dorul unei mame care nu se va mai întoarce niciodată cu adevărat? Ce ne definește ca familie: legătura de sânge sau dragostea necondiționată?